Mugur Burcescu: Toate spaimele pe care le trăiesc îmi vin din faptul că îmi sunt ameninţate grav libertatea de conştiinţă şi de exprimare, libertatea de a gândi cu propriul creier

Născut la 28 ianuarie 1964, la Giurgiu. Învaţă la Şcoala Generală nr. 3, apoi, între 1978 şi 1982, la Liceul „Ion Maiorescu“. În 1987 termină Facultatea de Filologie – Universitatea Bucureşti şi profesează în Giurgiu, la Liceul de Chimie şi apoi la Colegiul Naţional “Ion Maiorescu”. Este autor al manualelor „Româna de nota 10” şi „1000 de teste grilă” editate în anul 2000, precum şi al lucrării „Teste pentru Limba română” – 2010.

În 2014 lansează, la Editura „Casa de pariuri literare” romanul „Oameni de treabă”, la care a lucrat peste 10 ani.

– Aş putea scrie un roman ﬂuviu despre mizeria învăţământului

actual…

– Mă abţin să te întreb ce va să mai ﬁe acela… un ţopârlan…

– Încotro se îndreaptă limba română?

– Aceşti indivizi hotărăsc destinele celorlalţi, îi condamnă la umilinţă, servitute şi tăcere

– Crezi că se poate schimba ceva în viaţa cetăţii fără implicare politică?

– Cu cât implicarea politicului va ﬁ mai discretă, cu atât şansele de redresare vor ﬁ mai mari; politicul trebuie să lase în pace învăţământul, cultura, sănătatea, pentru că nu are nici o legătură cu ele. Învăţământul suferă enorm tocmai din cauza implicării brutale a politicului. De aceea, uneori ajung şeﬁ oameni fără nicio performanţă intelectuală şi profesională, oameni care, ca profesori, nu numai că nu au rupt gura târgului, dar au fost de o „discreţie“ intelectuală remarcabilă. Imaginaţi-vă ce ar ﬁ dacă: directorii ar ﬁ aleşi de consiliile profesorale; inspectoratele ar dispărea complet sau, dacă nu se poate, atunci inspectorii să ﬁe aleşi chiar de către profesorii din specialitatea respectivă; banii nu ne-ar mai veni prin o mie de intermediari, care chiar îşi închipuie că au drept de control asupra noastră, ci direct de la Finanţe; toate posturile didactice s-ar ocupa prin concurs de competenţă, nu prin surogate ca „pretransferul“ sau alte aberaţii… Aş putea scrie un roman ﬂuviu despre mizeria învăţământului actual…

– Dar nu despre mizerii trebuie să vorbim… La noi nu se termină bine o reformă a învăţământului că începe alta, mai reformatoare. Ba chiar mai reformistă… Pe unde am ajuns cu reformele?

– Voiam să iau în discuţie câteva aspecte din învăţământ, mărturie la această Cronică a începutului de mileniu. Poate că de aici trebuie să înceapă reforma… Aş începe cu numărul enorm de studenţi, unii dintrte ei ieşind semianalfabeţi din facultăţi şi revenind în învăţământ ca să nenorocească generaţii întregi de elevi. Apoi cu examenele compromise, în care se copiază la greu, profesorii asistenţi făcându-şi un titlu de glorie din „bunătatea“ lor, nedându-şi seama că de fapt lovesc tocmai în elevii care învaţă, cred în performanţă şi în calitate. Ce simte un copil care s-a pregătit un an de zile iar la examen ia notă mai mică decât licheaua liceului, care a copiat pe rupte fără să aibă măcar habar de ceea ce copiază?! Aş continua cu facultăţile particulare, care au nu studenţi ci clienţi, recrutaţi dintre codaşii liceelor, oameni care se fac că susţin examene, profesori care se fac că evaluează, părinţi care chiar cred că odraslele lor absolvă instituţii „serioase“ de învăţământ superior.

– Nu-i asta un fel de subminare a învăţâmântului românesc?

– Ba da, dar nu vedeţi că îi zice altfel?… Ar mai ﬁ zeci de mii de profesori necaliﬁcaţi, pe care sindicatele îi apără şi îi perpetuează, dar şi titulari care nu pot lua ore în plus pentru că inspectoratele se simt datoare să asigure catedre pentru toţi neisprăviţii care au absolvit facultăţi de riţi-piţi sau X şi 0… Urmează directori şi inspectori numiţi politic, fără a se lua în calcul criteriile de performanţă şi competenţă. Apoi, posesori de diplome de bacalaureat care trebuie să se uite-n buletin ca să aﬂe cum îi cheamă şi ale căror cunoştinţe nu se ridică la nivelul acelora pe care le are un elev de la şcolile cu nevoi speciale. Credeţi că am terminat? Încă nu e tot. Se spune că sunt bani puţini în învăţământ. Atunci, cum de ne permitem să plătim profesori mai slabi decât elevii cărora le predau, oameni care au absolvit cu chiu cu vai un liceu industrial, care în liceu abia luau cinciul, care iau 2 şi 3 la examenul de titularizare sau suplinire? Şi mai avem tupeul să vorbim de subﬁnanţare? Nu e clar că tot din raţiuni politice nu se taie răul de la rădăcină? Nu e clar că toţi care se perindă pe la putere se tem că vor rămâne fără votanţi daca vor lua măsuri radicale, dar, totuşi, necesare?

– Încotro se îndreaptă limba română?

– Depinde de cei care o predau. Mai depinde şi de modul cum este vorbită şi scrisă în mass-media. Dar, cum la televiziunile din România fac rating numai maneliştii, prostituatele, criminalii în serie, ţopârlanii şi politrucii semidocţi, care să ﬁe viitorul?

– Mă abţin să te întreb ce va să mai ﬁe acela… un ţopârlan… Ce ai vrea să ţi se întâmple mâine?

– Nu am ambiţii speciale. Cel mult aş vrea să nu-mi ﬁe mai rău ca azi.

– Nu ai impresia că suntem un popor care se vaită mult, analizează mult, dar face puţin?

– Suntem un popor profund bolnav, contaminat de aproape o jumătate de secol de comunism, care a surpat ierarhiile, a subminat respectul, ne-a învăţat ce înseamnă umilinţa şi compromisul. Cum aţi vrea să ﬁe acest popor? E adevarat că alţii sunt altfel, că multora dintre noi comunismul le-a venit ca o mănuşă. Suntem un popor amorf, uşor de manipulat, adaptabil la orice mizerie. Mai mult nu vreau să spun.

– Mai poţi ﬁ optimist?

– Tocmai acum mă întrebi una ca asta!?…

– Ce te nelinişteşte mai mult la tinerii de azi?

– Nu li se oferă repere valorice, modele autentice. Unii dintre ei sunt absolut remarcabili. La nivel de masă, însă, putem observa, la mulţi, dezinteresul pentru şcoală şi cultură, mitocăneala de maidan, şmecheria ca substitut al inteligenţei, dezorientarea. De altfel, sunt convins că nu ne putem salva decât în mod individual. Ştiţi că am prieteni care îşi sfătuiesc propriii copii să facă orice numai să plece din România, mai ales dacă sunt deştepţi, serioşi, capabili de performanţă? De ce credeţi că se întâmplă aşa? Sunt părinţii nebuni? Nu, dar îşi dau seama că în România de azi ei, părinţii, nu le pot garanta nici un viitor, nu le pot garanta că vor scăpa de traume şi de umilinţe.

– Mai crezi că puterea răului, corupţia şi prostia sunt efemere?

– Nu sunt efemere, dimpotrivă, se clonează şi se perpetuează.

– Am mai întrebat şi pe alţii: de ce nu doare prostia?

– Prostia nu doare pentru că ea este starea normală a individului. Dacă el nu simte nevoia să facă nici un efort pentru a scăpa de ea, de ce l-ar durea?

– Cândva gradul de civilizaţie se măsura prin numărul de cărţi citite şi prin cantitatea de săpun consumată. Ce înseamnă să ﬁm civilizaţi în România începutului de mileniu?

– Să ne respectăm valorile, să oferim celor tineri modele autentice, să ne străduim să creăm ierarhii autentice. Suntem o societate care s-a dezvoltat pe orizontală, nu pe verticală, s-a dezvoltat precum broasca din fabulă, care s-a umﬂat până a crăpat. S-a anulat orice ierarhie. Ţi-e ruşine să spui că eşti absolvent de Litere din moment ce acum la Litere se intră pe dosar şi se iese în pas de deﬁlare. Ţi-e ruşine să mai spui că eşti absolvent de medicină, din moment ce tot absolvenţi de medicină sunt cei ce confundă splina cu aorta şi tendonul cu pancreasul. Ţi-e ruşine să spui că eşti absolvent de Conservator când nu ai, într-un an, nici banii pe care-i face un manelist într-o seară; civilizaţia înseamnă posibilitatea care i se oferă individului de a ocupa, în societate, locul pe care îl merită.

– aprilie 2010 –

***

– Mugur Burcescu, în 2010 începeam interviul cu tine pornind de la neliniştea şi vehemenţa ta. Te-ai mai liniştit?

– Dimpotrivă! În acest moment am infinit mai multe motive de nelinişte, iar când spun asta mă exprim eufemistic. Acum nu mai e nelinişte, e spaimă, furie şi revoltă… Cât despre vehemenţă, poate că acum este mai degrabă o vehemenţă a trăirii decât a exprimării, e, ca să zic aşa, o vehemenţă interiorizată.

– De ce asta?

– Ştii de ce? Nu pentru că aş fi devenit mai înţelept, ci pentru că, între timp, am învăţat un lucru: pe prost să nu încerci niciodată să îl convingi, trebuie doar să-l ignori, niciodată argumentele raţionale nu au transformat un prost în geniu şi nici un ticălos în sfânt…

– Nu vreau să vorbim prea mult despre proşti, doar trebuie să-i ignorăm, nu? Aşa că te întreb: de unde vine, la modul general, neliniştea oamenilor?

– Depinde la ce nivel etic şi intelectual te situezi. Neliniştea unora se leagă de viscere, de satisfacerea instinctelor primare: să aibă ce mânca, să li se ofere iluzia unui anume confort material, să le crească veniturile. În rest, nimic nu mai contează: li se poate confisca libertatea, pot fi transformaţi în sclavi fără ca măcar să observe, fără ca măcar să îi deranjeze. Ei sunt ca nişte viermi de mătase: îndopaţi cu frunze de dud, îngrăşaţi bine, cufundaţi într-un somn perpetuu şi incapabili să înţeleagă că urmează să fie fierţi în clocot. Aceştia sunt oameni care habar nu au ce se poate face cu propria libertate – nu au nevoie de ea. Ce libertate de conştiinţă, atunci când nu ai conştiinţă? Ce libertate de exprimare, când n-ai nimic de spus? Cum să poţi să fii liber, când urăşti cu ferocitate libertatea celorlalţi, care te sperie?

– Care e marele pericol în acest caz?

– E unul tragic: faptul că, prin felul cum gândesc şi se comportă, prin felul cum votează şi se manifestă, aceşti indivizi hotărăsc destinele celorlalţi, îi condamnă la umilinţă, servitute şi tăcere.

– Mai există şi alt fel de oameni?

– Desigur. O a doua categorie este a oamenilor care au în proprietatea lor o conştiinţă. Un supraego, cum ar spune Freud… Aceasta înseamnă un ethos, un sistem de valori morale pentru care sunt dispuşi să lupte până în pânzele albe, cu toate că şansele de reuşită sunt infime. Aceşti oameni au principii, valori, ceilalţi au interese imediate. Sunt oameni pe care partea obscură a societăţii, aşa-zisa „Românie profundă”, îi condamnă să stea în tranşee şi să reziste atât cât se va putea.

– Am vorbit despre neliniştea altora. Dar a ta de unde a tot venit, de unde tot vine? Şi, unde se duce?

– Revenind la mine, toate spaimele pe care le trăiesc îmi vin din faptul că îmi sunt ameninţate grav libertatea de conştiinţă şi de exprimare, libertatea de a gândi cu propriul creier, dreptul de a trăi într-o societate normală, o societate în care instituţiile să funcţioneze, nu să fie controlate politic într-un mod care aminteşte fără dubii de stalinismul anilor ’50, când partidul hotăra totul: cine moare, cine trăieşte, cine este duşman al poporului, cine e prieten. Confiscarea instituţiilor statului de către politic, în plină desfăşurare, este elementul care îmi provoacă neliniştea cea mai cruntă.

– Am ajuns un stat împărţit în două clase: lumea din partide şi restul. Pentru noi, restul, merită să mai avem vreo speranţă în politicienii din România?

– Eu nu aş spune că aceasta este subdiviziunea… Am spus-o cu altă ocazie, există o Românie frumoasă şi o Românie jegoasă, o Românie deşteaptă, demnă şi curată şi o Românie stupidă, habotnică, umilă, incapabilă de reacţie morală. Politicul nu face decât să reflecte perfect această ruptură. Şi, atenţie, guvernarea actuală (PSD- ALDE) urmăreşte ca această prăpastie să se adâncească, asmuţind cele două Românii una împotriva alteia.

– De ce crezi că ar face asta?

– Păi, atunci când transformi Curtea Constituţională într-o bâtă împotriva statului de drept, atunci când modifici legile în aşa fel încât infractorii politici sau inculpaţii sau suspecţii să scape de dosare şi de pedepse, atunci când redefineşti diverse infracţiuni pentru a-ţi salva penalii din partid, atunci când elimini din poziţii cheie toţi vectorii luptei anticorupţie, când intimidezi magistraţii prin intermediul Inspecţiei Judiciare şi permiţi grave imixtiuni în dosarele
aflate în curs de cercetare, e clar că nu te poţi aştepta decât la o radicalizare a societăţii civile. O radicalizare a celor care cred că România e, deocamdată, un stat proeuropean, nu o republică sovietică, aşa cum tinde să devină… O radicalizare a celor care îsi doresc o Românie modernă, occidentală, în care statul de drept să fie stat de drept, separarea puterilor în stat să fie una reală iar influenţa politicului asupra înfăptuirii actului de justiţie să fie complet
exclusă…

Ceea ce se întâmplă în politica românească actuală mi se pare de o gravitate fără precedent şi doar oamenii firavi intelectual nu-şi dau seama ce pericol mortal ne paşte.

– De ce crezi că am ajuns unde am ajuns? Mă refer la 2018 – an al centenarului în care România este mai dezbinată ca niciodată. Este ca niciodată mai prost văzută în afară şi mai prost condusă de acasă… Sau nu am zis bine „de acasă”?

– Aş începe invitându-te să vorbim puţin despre gogoriţa cu statul paralel. Sintagma a fost inventată doar pentru a susţine faptul că toate marile dosare de corupţie au fost rezultatul unei aşa-zise „poliţii politice”. Altfel spus, toţi marii infractori, condamnaţi definitiv, toţi inculpaţii condamnaţi în primă instanţă, toţi urmăriţii penal, toţi suspecţii din zona politică şi, mai ales, toţi suspecţii din zona politică a actualei Puteri, au fost victimele unor înscenări judiciare de proporţii. Nu se povesteşte nimic de averile fabuloase pe care le au şi nici despre prejudiciile pe care le-au patronat şi care au fost constatate în mod real, nu sunt pure ficţiuni. Le doresc sincer celor care se jeluiesc de abuzurile unei aşa-zise „poliţii politice” să aibă într-adevăr parte de aşa ceva: de poliţia stalinistă a anilor ’50-’60, care condamna oameni nevinovaţi la zeci de ani de închisoare, tortura deţinuţii în închisori până la ultima suflare, deporta mii şi mii de oameni la canal ori în lagărele de muncă forţată… Şi pentru ce? Pentru că aceşti oamemi aveau alte convingeri, alte idealuri, pentru că voiau să-şi trăiască viaţa liber sau, pur şi simplu, pentru că avuseseră ghinionul să se nască într-o altă epocă şi în familii incompatibile cu „morala comunistă”. Teamă însă mi-e că, dacă o asemena instituţie stalinistă se va întoarce, tocmai aceia care acum se plâng vor fi cei mai devotaţi slujitori ai ei…

– Şi totuşi, ce înseamnă „paralel”?

– Revenind, adjectivul „paralel” folosit de actuala Putere nu înseamnă decât un lucru: toate instituţiile nesubordonate politic PSD-ului! De aceea fac parte din statul paralel şi SRI şi DNA şi CSM. Probabil şi ambasadorul României la Whashington şi ambasaborul SUA la Bucureşti! Ce rezultă de aici? Că toate instituţiile sus-citate trebuie aduse la ordin, evident la ordinul PSD! Mi se pare că deja au început să cadă una câte una!

– În anul centenarului, pe 10 august 2018, diaspora românească, sprijinită de românii din ţară, a organizat un miting, reprimat dur şi disproporţionat de forţele de ordine, cu gaze, tunuri de apă şi bastoane care au lovit la disperare, ca la război, în toată lumea, în tineri, copii şi bătrâni, la întâmplare. Tu cum ai văzut evenimentul?

– … Desigur că trebuie să vorbim şi despre mizeria şi măcelul din 10 august! Ca participant, pot să spun un singur lucru: am ajuns la protest în jurul orei 19 şi am plecat pe la 21.30. Am stat aproape de garduri, la un moment dat discutam cu un alt protestatar, era chiar o atmosferă de şuetă, nu a existat nicio urmă de violenţă, nici măcar verbală, şi ne-am trezit din senin cu un jet generos de gaze. Repet, fără nici cea mai mică provocare din partea vreunui protestatar. Eram la gardurile dinspre Muzeul Antipa, unde nu a existat nicio urmă de provocare. Am intrat puţin în panică, deoarece am vagi probleme de respiraţie… Recunosc, m-a liniştit doamna Carmen Dan, ministrul de interne, şi purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei, atunci când au susţinut că sunt gaze… bune! Mai că-mi părea rău că nu am rămas până la sfârşit ca să inspir adânc în piept o asemenea binefacere gratuită. Şi, pentru că sunt un om generos, le doresc celor mai sus-amintiţi ca toata viaţa să respire numai gaze bune!

– S-a comentat că mitingul a fost organizat din afara României, cu sprijinul unor forţe paramilitare plătite din străinătate, pentru a da o lovitură de stat… „Statului” lui Liviu Dragnea servit de doamna prim-ministru Viorica Dăncilă. O lovitură de stat anunţată! – zic eu, cu gândul la toată propaganda care anunţa mitingul. Care este părerea ta?

– Despre imbecilitatea sintagmei „lovitură de stat”, ea nici măcar nu trebuie comentată. Eram peste 100 000 de oameni şi probabil câteva zeci de derbedei microcefali pe care Jandarmeria i-a mângâiat părinteşte pe creştet şi cu care s-a purtat foarte delicat. Proporţia
era, probabil, de 1/1000 între protestatarii paşnici şi delincvenţii sus-amintiţi. Ce ştiu eu sigur e că noi, cei paşnici, eram într-adevăr înarmaţi până în dinţi! Puteam lejer să dăm o lovitură de stat folosind cheile de la maşină, telefonul mobil sau tocul de la ochelari, arme absolut letale! Revenind la tonul serios, să spunem că o „lovitură de stat” nu se poate da decât de o forţă militară înarmată până în dinţi, care ia cu asalt şi ocupă instituţiile de forţă ale statului, arestează liderii legitimi, izolează preşedintele sau regele sau ţarul şi preia prin forţă puterea! Or, în 10 august Jandarmeria era singura forţă înarmată până în dinţi. Se pare că inclusiv cu muniţie de luptă, aşa că judecaţi singuri cine ar fi putut da o lovitură de stat şi în beneficiul cui.

– Spre finalul discuţie noastre aş vrea să vorbim despre Giurgiu. Asistăm la depopularea oraşului, în condiţiile în care, între ultimele două recensăminte am pierdut aproape 20 de mii de locuitori şi ultimele cifre oficiale sunt din 2011. Există posibiitatea unei echilibrări socio- economice, care să întoarcă în favoarea nostră acest nefast parcurs?

– Mai grav este că asistăm – şi vom continua să asistăm – la o depopulare accelerată a întregii ţări. În contextul actual există o spaimă cumplită, a celor conştienţi, evident, spaimă care ar putea avea drept consecinţă un veritabil exod. Spaimă că statul de drept se va prăbuşi, că justiţia va fi pusă cu botul pe labe, că drepturile omului vor fi călcate în picioare cu brutalitate, că libertatea de conştiinţă şi de exprimare vor deveni amintiri… Puterea politică, pentru a-şi salva infractorii, e gata să ne scoată de pe traiectoria europeană şi să ne transforme într-o republică sovietică… Aşa că depopularea Giurgiului e ultimul lucru care mă preocupă. În fond, fiecare doarme aşa cum îşi aşterne. Ce perspective să ofere acest oraş? Ce fel de forţă economică are? S-a transformat, pe nesimţite, într-un oraş al funcţionarilor publici, al pensionarilor şi al asistaţilor social… Unde e forţa activă, forţa productivă a acestui oraş? Ce să-i oferi unui tânăr care vrea de la viaţă altceva decât ajutor de şomaj? Ce să oferi, mai ales, acelor tineri deosebiţi, absolvenţi de facultăţi prestigioase, capabili de performanţă profesională deosebită? Nu suntem Cluj sau Sibiu, practic nu avem nimic de oferit şi nici perspectiva că lucrurile vor sta altfel… Industria a fost distrusă, firmele au fost puse pe fugă pentru că n-au căzut la pace cu mai marii zilei, s-a dorit ca acest oraş – şi de altfel întregul judeţ, să fie complet dependent de puterea politică, pentru ca indivizii să poată fi controlaţi în mod eficient… Un om pe picioarele lui – atât profesional cât şi financiar – e indezirabil în acest oraş. Avem zeci şi sute de copii care pleacă şi nu se mai întorc în Giurgiu, nu mai vor să audă de aşa ceva. Le provoacă oroare! Ştii ce gândesc acei părinţi care au copii buni, serioşi, dornici, cum e normal, să-şi facă o carieră? Că ar fi una din marile drame ale vieţii lor dacă li s-ar întoarce copiii în Giurgiu… Ar însemna că au eşuat…

– Din păcate, aşa este. Nici eu nu i-am încurajat, în niciun fel, pe copiii mei, să rămână în Giurgiu… Dacă am avea şansa să o luăm de la începutul anilor ’90, ce ar trebui să facem?

– Mi-e imposibil să îmi dau seama… Un lucru e, însă, cert… Dacă atunci, la început, ar fi fost complet excluşi din viaţa publică toţi foştii activişti, comuniştii, securiştii, turnătorii, toţi colaboraţioniştii regimului comunist, aşa cum s-a întâmplat cu naziştii în Germania, traiectoria noastră ar fi fost, poate, cu totul alta.

– Poate?

– Da, zic poate, pentru că nu sunt tocmai sigur…

– La ce te referi?

– Poate că e ceva în gena acestui popor. Ceva care nu-i permite să-şi dea seama atunci când îi e călcată în picioare libertatea, poate că o ancestrală cultură a supunerii s-a transformat în gest reflex, care îl împiedică să reacţioneze la nedreptate, la minciună, la manipulare… Poate că a ajuns să ne placă să ne sfâşiem unii pe alţii, iar această plăcere ţine loc şi de libertate, şi de revoltă… sau poate că mă înşel şi-atunci nu-mi rămâne decât să închei cu replica finală din filmul „De ce trag clopotele, Mitică?” Citat:

– De ce trag clopotele, domnule?

O voce venită de undeva, din eter:

– Nu le spune nimic, mon cher!

Lasă-i să moară proşti!”

Gelu BREBENEL– octombrie 2018 –

interviu apărut în volumul “Cronica începutului de mileniu”- editura SCRIB/ 2019

Flash News