TEATRUL, CA O ŞCOALĂ: Laura VOICU- Actul de a merge la teatru este unul cu adevărat intim

* Publicul este principalul actor în sala de teatru

* Actorului i se dă șansa să trăiască la vedere tot ce societatea spune că „nu e OK”

* Mi-am propus să am răbdare cu mine și să am încredere că teatrul mă iubește așa cum îl iubesc și eu

 

Născută: 25.08.1989, în București; Studii: U.N.A.T.C. I.L. Caragiale București (an absolvire: studii licență – 2010, studii master – 2012, studii doctorat – 2015);

Sunt actriță de teatru si de voce, lect. univ. dr. la U.N.A.T.C. (Vorbire scenică), formator/coach pentru Tehnica rostirii la microfon la Radio România;

Primul teatru în care am lucrat: Teatrul Mignon București (2012, teatru independent);

Alte teatre în care am lucrat: Teatrul În Culise (independent), Teatrul 7 (independent), Teatrul Coquette (independent), Teatrul Vasilache (independent);

În colaborare cu Teatrul Tudor Vianu Giurgiu din anul 2017.

 

Laura, prima întrebare vine de la sintagma sunt actriţă de teatru şi de voce”. Am lucrat şi eu cu vocea, la radio şi tv, descoperind ce înseamnă să lucrezi cu vocea, poate numai la nivel de animaţie, ştiri, reportaje, reclame. Dar, am înţeles că este un întreg univers, nebănuit…Ţin minte că plecam de acasă, în drum spre radio, unde deschideam matinalul, şi îmi încălzeam vocea pe drum. Pentru alţii eram un personaj care vorbea singur înainte de şase dimineaţa…

Te rog să ne vorbeşti mai mult despre vorbirea scenică şi tehnica rostirii la microfon.

Permite-mi să-ți spun că procedai corect „vorbind singur” înainte de ora șase dimineața. Acesta e un minim exercițiu, dacă putem să-l numim așa: să nu faci repaus vocal prelungit, mai cu seamă înainte de a vorbi la microfon.

Sunt conștientă că atunci când oamenii aud că predau vorbire scenică/tehnica rostirii la microfon se întreabă „de ce ar fi nevoie de un asemenea antrenament? Vorbirea nu este ceva ce vine firesc?” Ei bine, ba da, dar tocmai pentru că este atât de „firesc” să vorbim nu ne îndreptăm atenția asupra modului în care o facem. Iar un actor sau un crainic de radio caută să evite, pe cât posibil, ancorarea în vorbirea cotidiană „firească”, pentru că ei pot deveni repere, cu sau fără voia lor.

Respirația, vocea, rostirea și modul în care împărtășim informația sunt toate elemente care au felurite tipuri de firesc, dar în relație directă cu situația în care ne aflăm într-un anumit moment. Firescul crainicului de știri este diferit de cel al crainicului de divertisment, sau de firescul actorului care întruchipează X personaj, ori de cel al actorului care merge la magazin să ceară un pachet de gumă de mestecat, sau de firescul actorului pus într-o situație limită în propria sa viață și exemplele pot continua la infinit. Aș vrea să subliniez că tehnica studiată pentru vorbirea scenică este diferită de cea a rostirii la microfon. În primul rând, pentru că au scopuri diferite și în al doilea rând, pentru că sunetul circulă altfel într-o sală de teatru și într-un studio de radio.

Spuneai că este un „întreg univers, nebănuit…”. Da, cu siguranță este, mai cu seamă atunci când devenim conștienți de faptul că vocea noastră face o parte din „invizibilul” din lăuntrul nostru „vizibil”. Vocea este amprenta universului nostru interior, ea traduce oricărui receptor, care ascultă activ, părți din noi, emoțiile noastre, părerile noastre legate de subiectul discutat și multe alte lucruri pe care le simțim/trăim în acel moment. Vocea este, cu siguranță, un instrument minunat dacă îl descoperi, îl susții și îi permiți să funcționeze liber, neîngrădit de preconcepții. Antrenamentul are un rol bine determinat și în acest sens, cel de a scutura idei bine înrădăcinate pe care le asumăm în decursul vieții, de când învățăm să vorbim și până începem să ne cunoaștem pe noi înșine prin proprii ochi. Societatea are darul de a ne influența și de cele mai multe ori nu în direcția descoperirii de sine, ci dimpotrivă, în „acoperirea de sine”, dacă îmi este permis să o numesc așa, astfel încât să nu deranjăm, să nu fim „prea” sau „foarte”, practic ne propune, destul de ferm, să fim „în normă” și de cele mai multe ori să fim altcineva decât noi înșine. Concepte de tipul „oamenii vorbesc încet atunci când sunt triști” sau „oamenii nu vorbesc așa dacă iubesc”, sau orice altă idee cu caracter normativ pe care o adoptăm din varii motive, influențează modul în care vocea noastră funcționează, dar prin antrenament și conștientizare reușești să cureți măcar o parte din acestea și să fii mai mult în contact cu tine, fapt esențial pentru un actor. Pentru că în acest fel vocea personajului poate să iasă prin gura actorului, doar când interiorul este incontestabil conectat la mijloacele de expresie.

Am imaginea unui actor care stă la microfon şi crează personaje, trăiri, emoţii, numai prin vocea sa, fără să aibă chip. Este un sacrificiu?

Este un sacrificiu dacă faci profesia asta doar ca să ți se vadă fața. Altfel, cred că e fabulos să îți împrumuți vocea unei alte fețe și să-i dai voie să trăiască departe de tine, căutând să fie cât mai puțin vocea ta și cât mai mult a personajului. Poți să fii zână, vrăjitoare, roboțel, o voce de calculator, un demon, un luptător și alte nenumărate personaje.

Sarcina cu adevărat dificilă este aceea de a reuși să te conectezi la energia personajului, indiferent de starea pe care o ai în acel moment, iar peste un minut să ai capacitatea să mergi la pol opus, atunci când se schimbă proiectul pentru care înregistrezi, pentru că se poate întâmpla într-o oră să ai de dublat cinci personaje.

Dacă îmi permiți o glumă: în rest, este același lucru ca atunci când joci orice personaj, partea bună este că nu ai nevoie să te machiezi când mergi la înregistrări.

E ok, îmi plac glumele bune, a ta e la subiect, deşi fetele se machiază şi când ies până la uşă, că vine poştaşul care nu mai bate ci sună…Hai să păşim pe scenă, la personajele vizibile. Spune-mi o replică a unui personaj care ţi-a plăcut mult.

Poate părea surprinzător, dar nu o să vorbesc despre o replică a unui personaj pe care l-am jucat eu. Voi răspunde la primul lucru care mi-a apărut în minte atunci când am citit întrebarea, replica lui Dolores, unul din personajele mele preferate – de o forță incredibilă – căruia colegul meu Vlad Bînzoiu i-a dat viață în spectacolul „Parada”: „Cine ar trebui să pretind a fi ca să mă plăceți?” Cred că replica zugrăvește perfect o etapă din viața fiecăruia dintre noi, important este ca după ce o parcurgem să conștientizăm „cine ar trebui să fim ca să ne placă nouă de noi”…

Cât de mult se lipeşte actorul de un personaj?

Cred că personajul nu se dezlipește niciodată de actor, el doar iese la suprafață la momentul potrivit, în spectacolul potrivit. Am în mine candoarea asistentei din „Crima din Orient Express”, teribilismul Marinei din „Parada”, înflăcărarea lui Rachel din „Dă-ne un semn”, capacitatea de dedublare a lui Francoise din „Te iubesc de mori”, patetismul lui Cheryl din „Cumpărând renul”, forța pe care o are Sfânta Duminică în „Harap Alb” și capacitatea de a „știi dinainte ce are să se întâmple” (glumesc), dar și partea întunecată a Elfului din „Hăul Sființilor”.

Cred că toate personajele pe care ajungem să le jucăm sunt în noi permanent, iar spectacolul le oferă doar terenul pe care să se poată juca. Am conștientizat cu adevărat acest fapt atunci când m-am întâlnit cu Elful. În fiecare repetiție am descoperit în mine câte o bucată din el și treptat s-a ajuns la personajul pe care regizoarea Toni Cornici îl avea în minte. Malițiozitatea îndulcită de naivitate, ludicul împletit cu o doză mare de curiozitate, dorința de putere și nu în ultimul rând forța pe care personajul o are, cu atât mai mult cu cât face parte dintr-o întreagă „gașcă” asemenea lui. Și da, cred că e în regulă să acceptăm și să integrăm și această parte mai dark, pe care o avem cu toții.

Dacă îmi permiți o cugetare scurtă în afara întrebării, doar pentru că am atins subiectul „Hăul Sfinților”, aș vrea să menționez unul din articolele anterioare în care am citit opinia ta conform căreia acesta ar fi un spectacol pentru actori și nu pentru public. Îți respect părerea, dar vreau să-i alătur o alta, pentru a încuraja libertatea de exprimare a opiniilor diferite. Am gândit atunci când am lecturat articolul că din punctul meu de vedere „Hăul Sfinților” este cu adevărat un spectacol pentru public, tocmai datorită faptului că este „o simplă dezvoltare a unei parabole”, așa cum ai numit-o. El împinge către conștientizare, pentru că așa cum am răspuns la prima întrebare a acestui articol, lucrurile cele mai simple sunt considerate a fi de la sine înțelese și lăsate doar să se petreacă, dar tocmai acelea în mod incontestabil devin valoroase, odată explorate. Cred că lucrurile simple sunt de dorit pe scenă într-o vreme în care spectaculosul a devenit noul normal.

Răspund de la distanţă spunând că punerea în scenă a piesei amintite nu este, după părerea mea, un lucru simplu care să înlăture spectaculosul. Unul chiar căutat…

Revin la întrebarea care urma: Ţi-au rămas „în tine” personaje care te bântuie?

Bântuit nu știu dacă este un cuvânt potrivit, pentru că nu-l pot scutura de sensul său propriu, care trimite cu gândul la intruziune, iar personajele pe care le-am adus pe scenă sunt pe deplin „adoptate” de mine.

Dacă îmi este îngăduit să transform sensul cuvântului bântuit și să-l fac sinonim cu „preocupat” îl pot folosi în contextul repetițiilor dinaintea premierei, când te macină gândurile, întrebările despre cum e personajul? Ce face? Cum ar gândi/acționa în situația asta? Dar de ce a reacționat așa și nu altfel? Apoi nu mă mai „bântuie”. Dar cu fiecare lucru pe care eu îl trăiesc în viața mea de toate zilele, fiecare personaj capătă un upgrade.

De altfel sunt încredințată că toate personajele pe care le-am jucat și pe care le voi juca sunt deja acolo și așteaptă momentul oportun să vadă lumina rampei. Elful este unul din personajele mele de suflet. Atunci când am făcut cunoștință conștient cu el, a început procesul meu de transformare. Am realizat câtă forță am în mine, câtă energie creatoare, cât chef de joacă și câtă sete de libertate.

Cum e să pleci de la un personaj la altul? Te întreb cu gândul la un interviu acordat mie de un mare psihiatru giurgiuvean, care îmi spune că şi-a creat o metodă prin care, din când în când, „se curăţă”, cumva, de umbra personajelor cu care s-a întâlnit…

Firesc aș spune și de dorit pentru această profesie. Actorului i se dă șansa să trăiască la vedere tot ce societatea spune că „nu e OK”. E o profesie extraordinară care îți oferă șansa uluitoare de a trăi nenumărate vieți într-una singură, chiar dacă într-o anumită măsură facem asta permanent în viața de zi cu zi, după conceptul: astăzi sunt altfel decât am fost ieri, mâine sigur voi fi altfel decât azi. Teatrul este cu adevărat un alt nivel, care îți permite să te expui în cele mai neînchipuite variante ale tale și apoi să le permiți să trăiască în armonie cu restul „tu”-ului. Le scoți de sub presiunea lui „așa nu e bine” a societății, le rafinezi și apoi ele pot viețui în tine, acceptate de această dată.

Poate suna patologic, știu, dar din contră, este cu adevărat terapeutic (râd).

Sunt actriţele mai favorizate, în actorie, decât actorii? Nu este o întrebare neapărat gratuită, ci doar una care aşteaptă, poate, un răspuns care să spună ceea ce spectatorii nu ştiu.

Am râs când am citit întrebarea, pentru că, din punctul meu de vedere, lucrurile stau cumva pe dos. Actrițe sunt mai multe decât actorii, în consecință rolurile sunt mai puține. Important e să îți dorești, să fii încredințat că lucrurile se așază și oportunitățile vor veni cu siguranță, indiferent de gen, ca să rămân în topicul întrebării.

Trebuie să recunoşti că întrebarea asta chiar a avut succes. Datorită ţie, desigur…

In 2017 ai ajuns la Giurgiu. Cum a fost în drum spre sediul teatrului?

Era o zi de toamnă când drumul mă purta către Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu, nori apăsători, vântul toamnei, mașina care rula către necunoscut, inima care bătea…

Ah!, cred că aţi trecut pe lângă mine cu minunata voastră maşină, eu eram în uniformă de şerif stelar (p’asta am prins-o de la un politist şmecher, care m-a şi amedat!) şi, parcă se anunţase o reformă în lumea teatrului, ceva gen”, cum se zice acum…

Ei, glumesc…

Am glumit şi eu…

…Jucasem înainte în teatre independente din București, predam deja la U.N.A.T.C. și mă gândeam că mai am puțin timp liber, iar când a apărut oportunitatea unui casting la Teatrul Tudor Vianu, am zis de ce nu? Și peste câteva zile uite-mă împărțind în drum spre casting aceeași mașină cu actorii care jucau deja acolo, am râs cu lacrimi pe drum, dar din când în când mai înghițeam în sec la gândul că după ce ajung la Giurgiu voi da o probă. Am avut niște emoții groaznice la casting, ca de obicei… Am luat proba și peste câteva zile am început primele repetiții pentru „Crima din Orient Express”, în acest teatru care acum îmi pare fi un al doilea acasă. De atunci au trecut, cred, câteva sute de drumuri, și sper că vor mai trece alte câteva sute, dacă nu chiar mii….

Uite, nu te întreb încă despre teatru. Cum ţi se pare oraşul nostru, ce locuri ai descoperit?

Sunt destul de setată pe muncă atunci când vin la Giurgiu, adică nu am vizitat prea mult de când joc aici. De obicei, când vin la repetiții singurul loc în care merg este la magazinul de lângă Teatru, să-mi iau de mâncare, în pauză. Ah! Mint! Am vizitat Duty free-ul, îmi plac parcurile din Giurgiu, îmi place să admir seara, după spectacol, din fața teatrului, Turnul luminat…

Ei, bine, am ajuns şi pe scenă. Cum te-a întâmpinat echipa?

Îl salut pe această cale pe Vlad Bînzoiu, cu care m-am tachinat o perioadă lungă până am ajuns să ne adorăm unul pe celălalt. Acum vorbind serios, a fost acasă din prima clipă, m-am simțit exact ca într-o familie cu mulți membri, actorii, regizorul tehnic, mașiniștii, doamna costumieră și toți ceilalți angajați ai teatrului m-au primit ca fiind „de-a casei” și această magie cred că este caracteristică Teatrului Tudor Vianu.

Ce proiecte ţi-ai propus? Ce aştepţi de la teatru?

Mi-am propus să am răbdare cu mine și să am încredere că teatrul mă iubește așa cum îl iubesc și eu, dar și să visez mereu la următorul proiect care niciodată nu știu ce va aduce. Există mereu teamă, pentru că după proiectul X nu știu niciodată ce urmează, oare o să urmeze un altul, oare mai urmează o pandemie, oare, oare, oare? Și din păcate această incertitudine mă face să uit câteodată că nicicând teatrul nu m-a lăsat pe dinafară și m-a surprins plăcut cu fiecare ocazie.

Dar de la publicul giurgiuvean ce aştepţi? Şi, ce-i transmiţi?

În primul rând vreau să-i mulțumesc. Și sper să realizeze puterea fabuloasă pe care o are: publicul este principalul actor în sala de teatru. Pentru noi e grozav când publicul ne urmează în poveste, pentru că spectacolul poate trăi deplin și își poate atinge scopul pentru care a fost creat, doar grație relației actor – spectator. M-aș bucura să le confirm că actul de a merge la teatru este unul cu adevărat intim, care are nevoie de curaj din partea domniilor lor, pentru că interiorul spectatorului este modificat direct de ceea ce se petrece pe scenă, magia se petrece în liniște și pentru fiecare în parte în ritmul său și în momentele potrivite pentru el. Și este un tip foarte special de magie, care are efect doar când întâlnește disponibilitate din partea celui care vine să privească. De aceea, publicului mai tânăr îi propun acest exercițiu de interiorizare în timpul spectacolului, pentru ca ulterior, când vor discuta cu prietenii sau colegii care i-au însoțit în sala de teatru, să facă un schimb de opinii individual dobândite. Încurajez reacțiile determinate de povestea din fața lor, doar când acestea sunt autentice.

Am să închei cu o întrebare la care un coleg de al tău nu mi-a răspuns: care ţi se par cele mai puternice personaje ale teatrului universal?

Am citit întrebarea și în acel articol și m-am gândit și atunci ca și acum. Puternice din ce punct de vedere? Dacă ar fi să analizez și să merg pe partea exclusiv rațională aș putea să spun: Macbeth, Cordelia, Rosalinda, Trigorin, Arkadina, Dolores, și aș putea să scriu câteva pagini bune, dar ar fi doar teorie. Eu, ca actriță, nu îmi pot asuma dreptul de a judeca un personaj, pentru că astfel mă distanțez de el, nu-l înțeleg, îl privesc printr-un filtru steril care doar clasifică, știrbind de viață.

Mai este un aspect, eu îmi definesc puțin diferit puterea și forța. Puterea o privesc ca pe ceva care ține într-o măsură mai mare de elemente exterioare, în vreme ce forța o văd ca pe o putere interioară, care nu depinde de aprobarea oamenilor sau de orice alt element extern, ea pur și simplu există. Și consider că toate personajele au forță, au capacitatea de a acționa pentru că altfel nu ar exista…

Şi totuşi, puteai răspunde la această întrebare. … Te-am păcălit totuşi, nu închei încă, mai este o întrebare. Te rog să ţi-o adresezi tu şi să răspunzi, respectând tema: zăpezile care vor veni!

O să stric puțin regula jocului propusă de tine și dacă îmi permiți, îți voi spune prima întâmplare care mi-a venit în minte când am citit „zăpezile care vor veni”. Repetam la Teatru un spectacol, acum vreo patru ani și era prin luna decembrie. Nu am luat în calcul că dacă ninge mult drumul s-ar putea bloca… Rău am făcut… După repetiții am realizat că trebuie să rămânem peste noapte în Teatru, pentru că nu prea avem cum să ajungem în București. Am mers la Pepco să ne luăm strictul necesar și apoi am împărțit camera cu Anca Pascu. A doua zi când ne-am trezit pentru repetiții am realizat că ninsese toată noaptea, dar spre norocul nostru, până spre seară, când am terminat noi repetițiile, drumul se deszăpezise și am putut pleca. Dar greu poate fi descris în cuvinte tot ceea ce simți atunci când călătorești noaptea, pe viscol de la Giurgiu la București, cu o mașina cu tracțiune spate, cu 30-50 de km la oră chiar și în afara localității.

Ca să nu încheiem cu imaginea …maşinii cu tracţiune pe spate, cu 30-50 de km la oră chiar și în afara localității…( parcă e un cadru din cinematografia rusă- deci e de bine!), spun că e greu spre Bucureşti, când pleci de la Giurgiu… Îţi rămân dator pentru interviu, mulţumesc!

Și eu îți mulțumesc!

10 decembrie 2022/ Un interviu de Gelu BREBENEL