TEATRUL, CA O ŞCOALĂ- Evelyn MARCU:   “Un actor este rege și cerșetor”

Născută la data 16.07.1991, în Ploiești, am absolvit Universitatea Hyperion, Facultatea de Arta Actorului de Teatru și Film, la clasa prof. Virgil Ogășanu (2010-2013) și am urmat cursurile de master la Universitatea București, specializarea Pedagogii alternative și Artă teatrală în educație (2014-2015).

După absolvirea universității, (dar și înainte – ceea ce m-a  și condus, de altfel, pe acest drum), am făcut parte din câteva trupe independente de teatru, printre care și I.C.S. ImproveComedyShow, o trupă de teatru de improvizație, în Ploiești.

În primăvara anului 2016, am participat la un casting în București, care mi-a schimbat cursul vieții, fiindcă datorită acelui concurs sunt eu aici.

 

Evelyn Marcu, ești un om de cursă lungă?

Dacă mai încape vreo îndoială, atunci voi răspunde: da, cu siguranță. Pe toate planurile, atât profesionale cât și sociale.

Ai fi putut fi și altceva, în afară de actriță?

Hmm… categoric aș fi putut fi altceva, sunt infinite posibilități. Noi oamenii suntem construiți să ne adaptăm la mediu, la societate și conținem atât de multă creativitate, pasiune și forță, că putem fi orice. Dar eu, Evelyn, nu mi-aș fi dorit. Când eram mică, la grădiniță, îmi spunea mama că știam replicile tuturor colegilor, la serbări. Mai târziu, în clasa a V-a, am început cursurile de teatru, pe care am fost nevoită să le întrerup o perioadă, dar am fost cea mai fericită când le-am reluat câțiva ani mai târziu și pe care le-am urmat pe toată perioada liceului. Cred că ăsta mi-a fost drumul.  Iar acum nu știu ce altceva aș putea să fiu.

De fapt, ce este un actor?

Un actor este un Creator. Un actor este un Artist – dansator, cântăreț, instrumentist, pictor, matematician. Un actor este Oglinda societății, și totodată a noastră, a oamenilor, la nivel individual. Un actor este rege și cerșetor.

În triunghiul dramaturg-regizor-actor, cine este cel mai important?

Din punctul meu de vedere, nu există unul mai important decât altul, pentru că nu se poate unul fără altul – și chiar dacă s-ar putea, ar fi incomplet. Desigur, există spectacole non-verbale, spectacole de coregrafie sau improvizație. Dar un spectacol clasic de teatru, nu ar exista fără dramaturg, regizor sau actor(i). De altfel, consider că teatrul este un organism complex, asemeni corpului uman – așa cum avem creier, inimă, ficat, rinichi, așa și în teatru, mai există (pe lângă cei menționați anterior), scenografi, mașiniști, sound-designeri, light-designeri, doamna garderobieră etc. Fiecare meserie/profesie este independentă, dar dacă una lipsește, organismul nu mai funcționează perfect.

Ce îți amintești despre primele zile la teatru?

Șantierul. În acea perioadă, teatrul era în renovare, iar noi eram o echipă foarte tânără, care ne-am împrietenit și ne-am susținut încă de la primul proiect. Pe atunci, stăteam toți în teatru, pentru că repetam la două spectacole. Făceam totul împreună, deja începusem să devenim o familie. Stagiunea în 2016 s-a deschis cu spectacolul „O poveste Salsa”, în regia lui Felix Crainicu – un spectacol non-verbal, în care scurte povești de dragoste erau transpuse în pași de dans, pe ritmuri latino. Iar pentru mine, acel spectacol a însemnat depășirea unor limite și debutul pe o scenă profesionistă de teatru.

Am fost la premiera  „O poveste Salsa” şi mi s-a părut un spectacol deosebit, un record pentru actorii care s-au adaptat repede, au învăţat şi s-au exprimat prin dans.  Vorbește-ne acum despre cele mai puternice roluri pe care le-ai jucat.

Consider că fiecare rol este la fel de important, indiferent dacă este rol principal sau secundar. Așa cum domnul profesor Virgil Ogășanu ne-a spus în prima zi de curs „Nu există roluri mari și roluri mici. Există doar actori mari și actori mici.” Sunt recunoscătoare pentru fiecare spectacol în care sunt distribuită și mă străduiesc să muncesc și să ofer tot ce am mai bun pentru public și pentru evoluția mea profesională.

Pot spune, însă, că de-a lungul anilor au existat niște spectacole care au însemnat niște trepte pe care le-am urcat și care m-au ajutat să cresc și să fiu cine sunt acum, la acest moment, iar unul dintre ele este categoric „Hăul sfinților. Despre oameni și elfi”, în regia doamnei Antonella Cornici. A fost o perioadă foarte intensă de trăiri, emoții, muncă și satisfacție. Totodată, sunt conștientă că mai am foarte multe de învățat și că nu am ajuns nici măcar la jumătatea dezvoltării mele ca actriță.

Mie personal „Hăul sfinților. Despre oameni și elfi” mi s-a părut foarte ofertant pentru actori dar mai puţin pentru public. Asta pentru că se dezvoltă în jurul unei simple parabole, fără să propună personaje complexe, tipologii, caractere… Dar, este doar părerea mea. Altfel, ce roluri deosebite ți-ai dori?

Nu am un rol anume pe care mi l-aș dori în mod special. Îmi doresc roluri care să mă transforme din interior, care să răscolească în mine trăiri de care nu sunt, poate, conștientă, care să mă frustreze că nu îmi iese „din prima”, la care să mă gândesc zi și noapte cum aș putea să îmi  îmbunătățesc performanța actoricească și care să mă ajute să devin cea mai bună versiune a mea din nou și din nou.

Echipa actorilor din Giurgiu a lucrat recent cu regizorul Alexander Hausvater, un regizor de talie internațională. Cum ți s-a părut întâlnirea?

În primul rând, o onoare și un privilegiu. M-am simțit extrem de norocoasă de faptul că am avut ocazia să învăț de la domnia sa.

De un ați plecat și unde ați ajuns?

Pentru mine- și cred că nu sunt singura care a simțit asta, a fost un carousel de emoții și sentimente. Am plecat de la curiozitate și sete de cunoaștere, am trecut prin râs şi prin plâns, prin bucurie și disperare, și am ajuns la katharsis. A fost pentru prima dată când am simțit această stare kathartică reală și este un sentiment pe care nu cred că îl pot descrie în cuvinte – pe scurt, a schimbat ceva în mine atât de puternic, că nu mă mai pot întoarce la vechea mea stare de conștiință.

Ce ai învățat deosebit de la maestru?

Cea mai importantă lecție a fost faptul că am re-învățat că aparențele sunt înșelătoare, că trebuie să te dedici total și să crezi cu tărie în ceea ce faci. Dar mai ales, am învățat că domnul Alexander Hausvater este un magician genial în munca cu actorii și o forță care arde ca o torță – na, că am făcut și rimă!

Ţi-a ieşit bine rima… Promit că vom discuta, cu altă ocazie, şi despre poezie iar acum întreb: ce înseamnă pentru tine munca în echipă?

Încredere, susținere, respect și iubire. Cred că fără aceste elemente nu se poate numi „muncă în echipă”.

Ești dezamăgită când sala nu reacționează bine la ce se întâmplă pe scenă?

Aș fi ipocrită să spun că nu. Când lucrezi cu sufletul pentru suflete este dezamăgitor și uneori dureros să te simți neînțeles sau să nu primești energia acea frumoasă după care noi tânjim la fiecare reprezentanție a unui spectacol și pe care o primim doar de la publicul-spectator. Pentru asta muncim! Dar nu contest nici faptul că, pe de altă parte, este motivantă și ne ajută să înțelegem ce nu a funcționat și unde trebuie să mai lucrăm.

Se vorbește destul de des despre datoria actorului aflat în fața spectatorilor. Dar, aceștia din urmă, nu au nici o datorie?

Ca în orice relație, indiferent de natura ei, cred în reciprocitate. Iar respectul este un factor important, din punctul meu de vedere, dacă vorbim despre această „datorie” a spectatorilor. Nu trebuie să îmi placă de tine ca să te respect sau ca să îți respect regulile, însă cât timp mă aflu la tine în „casă”, consider că este o datorie morală pe care o am față de mine în primul rând și apoi față de tine.

Încotro crezi că se îndreaptă teatrul românesc? Dar cel din Giurgiu?

Oamenii evoluează și odată cu ei și teatrul. Deși trăim într-o epocă a tehnologiei, iar mediul online câștigă tot mai mult teren, teatrul internațional, național și local se dezvoltă odată cu societatea și nu cred -sau nu vreau să cred, că va muri. Atât timp cât există omenire pe acest Pământ, vor exista artiști care se vor dedica lor. Iar teatrul din Giurgiu asta face – se adaptează și creează. Suntem activi pe toate rețelele de socializare și odată cu acest vlog unic din țară, cred că putem spune că ușor ușor devenim influenceri. Iar spectacolele noastre, cu fiecare premieră, ridică ștacheta din ce în ce mai sus. Sperăm să avem turnee naționale și internaționale și giurgiuvenii să fie și mai mândri de orașul în care trăiesc.

În finalul discuției noastre, ce mesaj transmiți tinerilor care vor să se facă actori?

Este una dintre cele mai frumoase profesii pe care o puteți alege pentru sufletele voastre, dar este și una dintre cele mai dificile, pentru că, din păcate, sistemul românesc nu susține Arta. Trebuie să munciți mult și să luptați (frumos) pentru visul vostru și să fiți pregătiți să trăiți un paradox în această lume „nebună, nebună de tot”.

                       Un interviu de Gelu BREBENEL