ADRIAN ANGHELESCU: Trist este că nici măcar o strategie de supravieţuire nu avem

Născut la 20 august 1967, urmează studiile gimnaziale la Şcoala nr. 7 apoi, între 1981-1985 Liceul de Matematică-Fizică „Ion Maiorescu”. Îndrăgostit de aeronautică, îşi urmează visul şi învaţă la Institutul Militar de Aviaţie „Aurel Vlaicu”, între 1989 şi 1993. Vin apoi căutările, decolările, zborurile şi aterizările, între 1993 şi 2000 pe Bac 1-11, în cadrul primei Companii de Aviaţie particulară din România – „Jaro International”. Urmează pilotaje cu Saab 340 la „Carpatair” Cluj Napoca, apoi este pilot comandant la Tarom, pe ATR 42-72 şi Airbus 320. În 2017 se pensionează din cadrul Tarom şi devine instructor de pilotaj la Autoritatea Aeronautică Civilă din România.
Este preşedinte al Asociaţie Naţionale a Aviatorilor din România. Din 2016, este consilier local PNL, dar declară că urăşte politica şi iubeşte administraţia.

– Ai apărut în Giurgiu, la vedere, ca om politic, în perioada premergătoare campaniei electorale pentru alegerile locale din 2016. Nu te puteai face altfel vizibil?
– Aşa a fost să fie, am simțit nevoia să-mi fac cunoscute public principiile mele, să ajut atât cât pot administrația publică, să nu mă simt complice la tot ce se întâmplă, să-mi duc crucea şi să transmit ștafeta mai departe, dacă mă ajută bunul Dumnezeu. Pe de altă parte, am sperat sămi fac noi prieteni – nu şi dușmani şi să fiu apreciat de oameni de valoare. Nu sunt un ipocrit şi nu încerc să mă ascund – doream și un fel de confirmare a tuturor lucrurilor pe care le-am realizat deja.
– Insist pe acestă întrebare pentru că apariţia ta a atras atenţia: un mare comandant de aeronave al Taromului, un aviator, vine la Giurgiu nu cu avionul, ci cu politica. Cum   comentezi?
– De atunci – din 2016, am ieșit la pensie de la Tarom dar nu am putut rezista fără să pilotez   și, nici după două luni de la pensionare, am câștigat un concurs la Autoritatea Aeronautică Civilă, unde activez actualmente ca Inspector Pilotaj (instructor-examinator pe avioane complexe, pentru operatorii aerieni din România). Un om, nu neaparat Comandant – ci orice   altceva poate fi el, poate veni – reveni în orașul natal, de care de fapt nu s-a despărțit niciodată.
Aici am casa – domiciliul, restul consider că sunt un fel de locuințe de serviciu sau de vacanță. În Giurgiu îmi am prietenii, rudele, amintirile, mormintele… Vă asigur că am venit cu cele mai  bune intenții, cu bun simţ, cu educație – asta doresc eu să aduc în politică, chiar dacă majorității,     indiferent de coloratura politică, nu-i convine!

– Imediat după ’89 am observat, în rândul tinerilor mai ales, o schimbare de orientare. Mulţi nu mai vor să se facă doctori, ingineri, aviatori ci vor să se facă… vameşi. Aveam, prin ’96 parcă, cinci puncte vamale. Mai aveam post de radio şi televiziune, nouă publicaţii tipărite şi o singură toaletă publică. Acum nu mai avem niciuna… Tu cum îţi aminteşti acele vremuri?
– Așa este, confirm, în 1993, când am terminat Institutul de Aviație, am absolvit de fapt ca… proaspăt șomer. Cu toate că am primit șansa de a deveni ofițer la Poliția de Frontieră din vama Giurgiu (vă amintiți ce bani la negru se vehicula că se ,,făceau“ pe tură…
– Da, era şi un banc. De ziua unui vameş, colegii voiau să îi aleagă un cadou: îi luăm un Mercedes, o şalupă sau îl facem şef de tură?!… NUUU!, şef de tură e prea mult!!!!… Revenim la vameşi şi la vremea când şefii de vamă puşi la Giurgiu de la Bucureşti veneau la serviciu cu Dacia, iar subalternii lor umblau cu Mercedesuri şi-şi duceau amantele cu bărcile rapide prin pădurile Dunării, că Bucureştiul era deja prea mic pentru ei. Tu de ce nu te-ai făcut vameş şi teai făcut aviator?
– Da, aşa era! Revin… totuși nu am renunțat la idealul meu, nici măcar temporar, și am
preferat sa dau în continuare examene și interviuri de la Aviația Sportivă la prima companie privată de Aviație din România (cu avioane Bac 1-11). Am reușit la ambele, preferând compania  privată – Tarom-ul nu angaja pe nimeni în acele vremuri ale anilor ’90 ca pilot, era perioada   reîncadrărilor pentru piloții care avuseseră de suferit din cauza rudelor stabilite în străinătate    sau din cauza divorțurilor ș.a.m.d., lucruri urâte și cumplite pentru    mulți colegi care au plecat la cele veșnice, dar măcar s-a încercat o măsură reparatorie.
– Ai avut vreodată tentaţia de a aborda altă carieră?
– Da, ca fiecare dintre noi, presupun! Mai ales după ce terminam de citit o carte sau
vizionam vreun film, aveam obsesia personajelor multiple!
– Am făcut o introducere mai largă până să ajungem la aviaţie, aşa, ca să ne încălzim motoarele. Apropo, ţi s-a oprit vreodată vreun motor?
– Da, s-a mai întâmplat, dar numai în antrenamentele pe simulator. În rest, în realitate am  avut parte de cedări ale sistemului hidraulic, a motorului (rateuri), turbulenţe severe, vânt de   forfecare și furtuni în aterizare – nici eu nu le mai țin minte. Şi chiar nu este bine!
– Unde se situează riscul pentru un pilot de linie şi cât de mult contează?
– Riscul este prezent oriunde și oricând, contează cât de bine pregătit ești să înfrunți acest risc şi pe ce te bazezi ca să îl diminuezi!
– Nu e stresantă această meserie?
– Este stresantă mai ales din cauza programului de zbor și a restricțiilor de tot felul –
medicale, sociale, a lipsei de acasă, a lipsei timpului de calitate petrecut cu familia, a pregătirii și verificării profesionale perpetue. Ca orice altă profesiune, are şi plusuri dar și multe minusuri,  important este să faci meseria la care ai visat cu pasiune, iar asta surclasează orice stres!
– Să ştii că nu întâmplător am ţinut să fac un interviu cu un pilot, mai ales cu unul
giurgiuvean. Asta pentru că am fost şi eu un zburător, cu multe decolări, dar cu foarte puţine aterizări. Dacă avionul înseamnă pentru tine zbor şi carieră, paraşutismul unde se plasează?
– Este doar o necesitate, numai și numai pentru salvarea vieții pilotului și a pasagerilor. Naş putea zice că aş face vreodată parașutism din plăcere, totuși îi admir pe acești temerari așa cum admir alpinismul. Îmi permiteți să consider parașutismul ca pe un sport sau activitate
extremă…
– Te rog să descrii, în câteva fraze, zborul.
– Regăsire! Uitare a tuturor evenimentelor sau lucrurilor cotidiene mai puțin plăcute… o evadare din cotidianul stresant! Sau, dacă vreţi, de ce nu?, ca pe o mică, foarte mică mântuire.
– Dacă zbor nu ar fi, atunci ce ar mai fi?
– Ar mai fi câte ceva, dar am rămâne mult mai săraci… Altfel, mi-ar plăcea să navighez, să explorez pădurile și munții României, să mă reculeg în fața locurilor sfinte din România și nu numai, să citesc cât mai multe cărți, să mă duc la teatru, să vizionez filme, să ajut oamenii și animalele… Parcă aş fi la un concurs stupid de Miss, spunând aberații despre cum aş vrea să salvez lumea!… Dar ce ar însemna toate aceste lucruri, dacă nu aş avea cui să le împărtășesc? Să știți că politicul ar fi printre ultimele lucruri pe care le-aş face în alegerile mele, am totuși 51 de ani și doresc să găsesc tinerii implicaţi în societatea civilă, care ulterior să se transforme într-o
bază reală pentru politic și administrația publică. Nu cum se întâmplă astăzi, când mulți tineri mediocri determină majorităţi ierarhice în partidele politice, iar în baza vechimii în partidele respective și a tupeului, se trezesc după vreun ciclu electoral în poziții de decizie, ascunzânduse toată viața lor în spatele acestei mediocrități susținute de niște diplome fără valoare, având grija ulterior să distrugă orice forma de meritocrație și democrație.
– Una, alta, tot la politică ajunserăm! Şi, una peste alta, eu o ţin pe a mea: care a fost cea  mai dură experienţă din cariera ta de pilot?
– O aterizare executată în condiții de furtună extremă, cu vânturi de forfecare trecute peste limitele operaționale ale aeronavei. A fost o decizie foarte grea privind aterizarea, deoarece nu aveam cum să ratez din cauza vremii nefavorabile și pentru că celelalte aeroporturi de rezervă aveau aproximativ aceleași condiții meteo sau chiar mai grele, iar rezerva de combustibil îmi  mai ajungea doar pentru 30-40 de minute. Doamne ajută! – fiindcă am simțit într-adevăr un ajutor divin, numit uneori, aiurea – noroc, în loc să îl numim miracol!
– Hai să revenim cu picioarele pe pământ. Eşti liberal într-o perioadă când partidul liberal pare că a căzut din avion, catapultat forţat şi nu-şi mai revine din şoc. Cum comentezi vremurile politice pe care le trăim, cu PNL la pământ şi cu echipa lui Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă în prim plan?
– În primul rând am ajuns să îmi fie frică de prostie mai mult decât de corupție sau
slugărnicie. Pe de altă parte, PNL ar trebui să fie inițiatorul uniunii de dreapta, printr-un mesaj simplu și anume: ruperea banului public de politic. Apoi, ar trebui să destructureze sau să dizolve filiale care nu se bazează pe meritocrație și plusvaloare, să-și ceară public scuze pentru    unele gafe pe care le-a făcut cât timp a fost la guvernare – în primul rând prin autocritică și apoi  critică!, să se descotorosească de unele ,,murături” politice abonate la funcții și la grupări de interese, de la cele mai mici – respectiv cele din secţiile de votare ale cartierelor municipale sau
sate, comune șamd, până la grupările de interese și influență (așa-zișii delegați) din Biroul Politic Național, deoarece astăzi programele sunt clădite ca un castel de nisip, fără o fundaţie   reală, morală, exemplară. Eu chiar vreau să fac politică pentru oameni și nu pentru familie, pentru colegi de partid, prieteni sau apropiați; cu cât mai puţine concesii, cu atât mai bine. Îmi  place să cred că nu voi renunța la principiile mele acum, pe ultima sută de metri – aidoma unui atlet care nu renunța pe sprintul final. Eu asta cred și așa să ne ajute bunul Dumnezeu!
– Cum ne mai putem salva politic, noi, românii?
– Prin educație, morală, credință – dar nu credință dogmatică, ci bazată pe înțelegere și  iubire, iar la final prin implicare fără temeri, fiindcă atunci când te bazezi pe cele de mai sus poți sta demn în fața oricărei provocări!
– Crezi în salvarea individuală sau în cea colectivă?
– Cred în ambele! Ce ar reprezenta salvarea individuală fără cea colectivă? Numai că acest ,,colectiv” trebuie mai întâi să recunoască valoarea individuală. Avem un lung drum de străbătut, care ar putea fi parcurs foarte rapid dacă am avea lideri vizionari autentici. Mie  personal îmi este ruşine când văd că ne menținem pe penultimul loc în structura Comunității Europene, când văd valoarea omologilor europeni. Din păcate, suntem guvernați încă de ipocrizie și de lipsa implicării, implicare descurajată de tot felul de factori politici.
– Ai văzut întreaga lume, şi de sus, şi pe jos. Cum ţi se pare Giurgiu, într-o lume atât de   mare?
– Mult mai urât decât Giurgiul copilăriei și adolescenței mele. Fără nici un fel de strategie, doar cu ,,tichii de mărgăritar“ ascunse de unele proiecte la modă tip ,,Dezvoltare durabilă” sau altele și mai și… Nu avem nici măcar o strategie minimalistă de urbanism, ce să mai zic de o   viziune de dezvoltare. Trist este că nici măcar o strategie de supraviețuire nu avem…
– Ce e de făcut aici la noi, pe malul Dunării, ca să redresăm situaţia?
– Investiții, investiții, investiții, dar nu în bătaie de joc la adresa banului public, ci pentru a  crea plusvaloare, adică, dacă îmi permiteți un exemplu simplu – prin înființarea unui parc industrial cu facilitați reale pentru antreprenorii din zonă, bazate pe parteneriate publice cu   condiționalitatea de profitabilitate de ambele părți și termene clare de obținere a acestora, profit care trebuie imediat reinvestit pentru a crea un buget excedentar, care să permită ulterior politici publice sociale și culturale.    Dacă nu reușim să stopăm harababura administrației publice  locale, nu vom reuși să salvăm acest oraș. Trebuie pornit acest lucru „ieri”, fără nici un fel derăzboaie ale coloraturilor politice, fără a schimba oameni din posturi de decizie, dacă acele
persoane sunt meritorii și profesioniste, doar de dragul de a pune „oamenii noștri”!
– Ce îndemn le adresezi tinerilor de azi?
– Să se distreze și să își trăiască ,,vremurile”, dar fără a afecta educația și pregătirea
profesională. Repet, odată cu educația vine și stăpânirea de sine, aspirațiile, confirmarea, iar ulterior eforturile de menținere. Acesta este un parcurs normal, fără griji, al unui tânăr care dorește afirmare și recunoaștere. Ţineți minte, fără acest fundament numit educație nu veți   avea nici satisfacție şi tot eșafodajul unei vieți bazate doar pe talent, tupeu, fără perioade de sacrificiu, de trudă, se va prăbuși la prima încercare mai serioasă a vieții!

                                                                                      Un interviu de Gelu BREBENEL– octombrie 2018

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.