Narcis Coman: Dincolo de sport, de fotbal, de carieră, am ales libertatea. Nu am lăsat capul jos niciodată!

– Aşa este, dar nu mai contează asta decât pe la ghişeele funcţio­narilor, dacă nu mă cunoaşte nimeni. În rest, sunt Narcis pentru toată lumea.

– Cum am putea începe un interviu cu Narcis Coman decât întrebându-l cum s-a apropiat de sport?!

– De sport m-am apucat în curtea casei, împreună cu vărul Toma Constantin. Văru’ m-a pus în poartă și îmi trăgea, cred că aveam vreo doisprezece ani pe atunci.

– Deci aţi intrat direct în poartă?

– Da, dragostea de portărie o aveam de la televizor, când am văzut un meci de fotbal la clubul tatei de la serviciu. Juca CCA-ul, nu mai țin minte cu cine, și l-am văzut pe Voinescu apărând. De atunci am rămas fan al Casei Centrale a Armatei – la urmă numită Steaua, şi cu dragoste pentru portărie, pornită de la Voinescu și Toma – portarii CCA. Și, n-am mai ieșit din poartă.

– Nu aţi stat prea mult timp pe terenul din curte…

– Nu, în 1961, la 15 ani, m-am legitimat la Olimpia Giurgiu, chemat de Marin Anastasovici.

– Aţi avut o ascensiune uşoară?

– Aş fi vrut eu. Aici s-a întâmplat o chestie incredibilă: am stat la juniori până în ’64, ne înscrisesem și la Republicani și în acest timp nu am apărat decât în două jocuri. Trei ani m-au omorât cu antrenamentele, nu am apărat decât o partidă împotriva lui Dinamo București, la Republicani 1, când am primit 14 goluri. Dinamo îi avea pe Frățilă, pe Varga, pe Radu Nunweiller… Al doilea joc a fost tocmai peste doi ani, cu Sportul Studențesc, am apărat extraordinar și am pierdut cu 2-0. În rest, antrenamente…

– N-a fost să fie la Giurgiu…Aţi ajuns la SN Olteniţa iar Olimpia Giurgiu s-a ales cu un vagon de tablă..

– Aşa erau transferurile pe vremea aceea…

– A urmat un transfer rapid la UTA. Nu aţi ajuns cam repede în fotbalul mare, în Divizia A?

– Cei de la UTA mă monitorizaseră serios şi ştiau pe cine transferă. Aveau nevoie de un portar bun, care să închege echipa.

– Avea clubul UTA bani, la acea vreme?

– Toate echipele aveau bani, până în Revoluţie, aveau de toate, bani, condiţii, transport… Erau echipe care stăteau pe lângă întreprinderi mari, pe lângă ministere. Ai noştri erau pe lângă Textila Arad, nu existau probleme.

– De la UTA aţi ajuns militar la Dinamo…

– M-au luat tot pentru fotbal. Dar m-au luat ca să mă schimbe, am stat la ei două săptămâni, am depus jurământul ca soldat şi l-au luat pe Niculescu Spiridon, portarul de la Piteşti, care era tot echipa Miliţiei şi l-a dat la Dinamo Bucureşti, iar eu am plecat la Piteşti.

– La Piteşti aţi fost coleg şi prieten cu un mare fotbalist: Nicolae Dobrin. Cum era echipa?

– Eu am intrat direct titular, fundaş dreapta Ioachim Popescu, Barbu, Ilie Stelian, David, la mijloc Ţârcovnicu, Prepurgel, Dobrin, în faţă Radu Constantin-Burtilă, cum era poreclit, Noghi şi extremă stânga C. Ionescu.

– Aici aţi jucat prima oară, oficial, şi în partide internaţionale.

– Da, în Cupa Oraşelor Târguri, 2-0 cu Sevilla, acasă, şi apoi am debutat în echipa naţională a României. Eram accidentat după ce fusesem călcat undeva în partea genitală, dar m-am descurcat. Apoi, la Sevilla am făcut 2-2, după un meci extraordinar al echipei noastre şi acolo mi s-a propus să rămân la FC Sevilla.

– A fost o partidă cu FC Toulouse, în Franţa, unde aţi surprins prin priza dvs. extraordinară, deşi apăraţi fără mănuşi. Aşa cum aţi făcut-o întotdeauna. Cum e să aperi cu mâinile goale?

– Am preferat să apăr fără mănuşi, adeseori doar cu bandaje. Nu am suportat mănuşile, m-am descurcat fără…

– Aţi plătit foarte scump unele plonjoane. Astăzi aveţi nenumărate fracturi la degete, mâinile vă sunt afectate, este vizibil pentru oricine. Chiar aşa de rău este în poartă?

– Accidentări…, uneori ca să parezi goluri importante. Am refuzat să mă operez şi am rămas aşa.

– Daţi-mi voie să citez din volumul Narcis Coman – prin viaţă, fără mănuşi: „La Sevilla mi s-a făcut o propunere, prin antrenorii lor, să rămân acolo. Urma ca cei din conducerea lor să discute cu şefii de la noi, dar bineînţeles că nimeni din conducerea noastră nu a fost de acord. Cei din echipă credeau că spaniolii vor veni la mine, să mă caute personal pentru a-mi face propunerea, dar nu s-a întâmplat aşa. Antrenorul Ştefan Vasile a stat noaptea cu mine în cameră şi m-a păzit, m-a
cinstit cu vin de Malaga – era un spriţ prietenesc, forţat de interesul de a nu pleca. În avion a venit la mine, m-a înjurat prieteneşte, mi-a tras şi una peste cap şi mi-a zis: Bă, eu cu ce mă duc la nevastă acasă? Că am dat banii la restaurant, pe vin, să te cinstesc pe tine…”

Nu aţi plecat la Sevilla, aţi ajuns acasă, lângă Dobrin. Cum era „gâscanul“?

– El era liderul spiritual al echipei, dar nu ţinea să iasă în evidenţă prin treaba asta. Când am ajuns acolo, parcă eram de-al lor de ani de zile. Eu cu Gicu şi cu Prepurgel eram cei mai mici ca vârstă. Dar, în ciuda vârstei, Dobrin era bine cotat, debutase în echipa naţională a României şi a urcat în valoare foarte repede.

– Cât aţi jucat alături de el?

– Au fost doi ani la echipă, apoi colegi la echipa naţională şi … adversari.

– Aţi devenit repede prieteni?

– Fulgerător! Din secunda doi eram prieteni, parcă ne cunoşteam de o viaţă.

– S-a vorbit mult de escapadele lui Coman cu Dobrin.

– Mult şi nefondat. De regulă mergeam mai mulţi la o bere, doar eu cu Dobrin am ieşit întâmplător, de două-trei ori, altfel mergeam în grup, cu colegii. Dobrin a iubit-o foarte mult pe soţia lui, pe Gica, şi după antrenamente se ducea la ea, rar ieşea la şpriţ, doar când avea el chef. De altfel, în anul ăla s-au căsătorit.

– În cariera dumneavoastră de sportiv, unde se plasează anii petrecuţi la Piteşti?

– Au fost cei mai frumoşi ani din cariera mea, anii în care eu ca sportiv am confirmat, am debutat la echipa naţională mare, după ce în ’65-’66 am fost în lotul UEFA de tineret al României. Tot aici l-am întâlnit pe antrenorul secund Leonte Ianovschi, un om care pentru mine a însemnat foarte mult, a fost ca un al doilea tată.

– Deşi tânărul portar Narcis Coman a debutat cu dreptul la națională, avându-l ca rezervă pe Rică Răducanu, cursa aceasta tricoloră s-a oprit repede, la numărul 10. Ce s-a întâmplat?

– Am jucat în partida de deschidere din calificări, în deplasare, la Lisabona, cu Portugalia. A fost o partidă care şi astăzi mă apasă, pentru că am luat două din cele trei goluri.

– Ce s-a întâmplat este deja istorie: aţi fost obligat să intraţi accidentat, că aşa a vrut antrenorul Angelo Niculescu. Nu aţi putut apăra iar antrenorul a dat vina pe portar, iar tânărul Narcis Coman de atunci s-a supărat atât de tare, încât a plecat de la naţională.

– Am stat 10 ani pe bară, la acest capitol.

– Dar aţi revenit, în culmea succesului, după 10 ani!

– După 10 ani… Numai eu ştiu cum a fost. Lumea a uitat,
eu nu!

– V-aţi întors la Dinamo, apoi aţi jucat la Steaua. Aţi fost primul fotbalist transferat de la Dinamo la Steaua, în condiţiile în care Steaua avea deja doi portari de naţională… Au urmat multe meciuri bune şi frumoase, maturitatea sportivă, dar şi zeci de zile de arest, un alt an de suspendare… Nu eraţi un sportiv prea
disciplinat.

– Eu m-am antrenat întotdeauna foarte serios, în poartă am apărat mereu bine, ridicam tribunele în sus.

– Haideţi să lămurim un aspect al personalităţii dumneavoastră pe care eu doar îl presupun, dar dumneavoastră puteţi explica mai bine şi puteţi confirma sau infirma anumite păreri create de-a lungul timpului despre Narcis Coman. Sunteţi un tip căruia nu i-au plăcut niciodată constrângerile şi care şi-a găsit mereu drumul lui spre libertate, chiar dacă a suportat consecinţele şi chiar dacă a mai primit câteodată un şut în spate…

– Nu am primit nicioadă vreun şut în spate!

– Nu la propriu, mă refeream la câte un şut din partea vieţii…

– De-astea am luat destule, din cauza stilului meu libertin. Am ales să suport consecinţele pentru că nu mi-a plăcut să stau pe lângă persoane care nu mă apreciază, nu mă vor, dar mă ţin pe lângă ele cu de-a sila.

– Nu aţi încercat niciodată să vă apropiaţi de oameni cu argumente verbale, să le explicaţi cine sunteţi şi cum sunteţi construit, pentru a vă face mai înţeles?

– Nu, niciodată! Nu am lăsat capul jos niciodată! Ce rost avea să mă explic unora pe faţa cărora se citea părerea lor despre mine de la o poştă? Ce să mai explic, când le demonstrasem?

– Aţi aşteptat să fiţi înţeles, să fiţi apreciat?

– Da. Şi acum, cu copiii pe care îi antrenez discut despre ce e bine şi ce e rău, în sport şi în viaţă, îi ţin pe lângă mine, dar ei aleg să se antreneze, nu eu. În tinereţe eram conştient de munca şi de valoare mea, dar eram şi foarte mândru, … mândru, nu încrezut, în sensul că dacă ştiam că sunt mai bun ca alţii nu mă puteai convinge că e altfel. Eu chiar dacă lipseam de la un antrenament şi trăgeam un chef, când intram pe teren demonstram că sunt un portar bun, mai bun ca alţii care se antrenau întruna.

– Aş vrea să ne referim la valorile care dumneavoastră v-au marcat viaţa: sportul, oamenii, prieteniile, libertatea. Astăzi, privind în urmă, ce aţi pune pe primul loc?

– Ce am pus mereu: libertatea!

– Dincolo de sport, de fotbal, de carieră?

– Da, libertatea. Pentru că nu-i normal să mă îngrădeşti ca om, pentru fotbal, să stau închis, să mă furişez, să mă umilesc, să renunţ la principiile şi la valorile mele. La Târgovişte am discutat concret cu Proca, antrenorul, Dumnezeu să îl ierte: „Nea Niculae, dacă vrei să vin la echipă mă laşi cu viaţa mea! Îţi stau în cantonament, mă antrenez, dar nu ai treabă cu viaţa mea personală. Dacă greşesc la antrenament sau la meci mă sancţionezi, apoi mă dai afară, dar dincolo de teren, viaţa mea este a mea!”

– Am ajuns şi la Târgovişte…Echipa era în Divizia B, a promovat, apoi a urmat unul dintre cele mai bune campionate ale dvs, cu acel 1978, un an special…

– Da, a fost cel mai bun an din cariera mea, a fost anul în care am fost desemnat cel mai bun fotbalist român al anului şi am revenit şi în echipa naţională a României, după 10 ani, după ce atâta vreme dusesem dorul acestei prime echipe reprezentative. S-a întâmplat asta pentru că s-au schimbat antrenorii, pentru cei foşti eu nu am contat, deşi am ţinut, prin prestaţia mea, multe echipe în Divizia A şi eram un portar de primă mână.

– Cât a contat acest trofeu, de cel mai bun fotbalist al anului, pentru dumneavoastră? Primul portar român care a obţinut acest titlu…

– A contat, a fost ca o recunoaştere. Dar… târziu, prea târziu pentru mine. Mi-a adus şi amărăciune, după atâţia ani de tăcere. Dar, a fost bine şi atunci, decât niciodată. … Vreodată am să donez trofeul unui muzeu, poate chiar celui giurgiuvean.

– A fost o decernare de final de an, altfel foarte importantă pentru dumneavoastră, dar care nu a însemnat nimic festiv.

– Aşa este, nu s-a organizat vreo gală, nici măcar cei de la partid nu m-au premiat. Le-am reproşat asta spunându-le că eu le-am reprezentat judeţul Dâmboviţa cu brio, i-am făcut să se mândrească cu mine şi ei… nimic. S-au mişcat până la urmă şi, la primul meci din următorul campionat, mi-au dat pe stadion o cupă cu trandafiri, pe care i-am lăsat la jumătatea terenului. Era prea târziu pentru mine, nu mi-a mai făcut nicio plăcere.

– Chiar aşa, nu aţi avut nicio recunoaştere oficială?

– Nimic! După ce m-am retras din fotbal, toţi mă întrebau ce am primit, dacă mi-a fost recunoscut oficial acest merit. Nu aveam nevoie de vreun televizor, bicicletă sau motocicletă, cum au primit alţii, ci de o recunoaştere scrisă din partea Federaţiei Române de Fotbal. Scria despre Narcis Coman – cel mai bun fotbalist al anului 1978, doar prin ziare şi reviste şi atât!

– Totuşi, timpul v-a adus o mare surpriză…

– Da, după 32 de ani, Gazeta Sporturilor, condusă de Ovidiu Ioaniţoaia, a trimis doi reporteri la mine acasă. I-am primit, stăteau acolo, pe canapea, unde stai dumneata acum, şi mi-au spus că au o surpriză pentru mine.

– Una cu greutate! Aţi primit atunci un trofeu cu… greutate, din bronz!

– Da, aveţi grijă cu el, să nu-l scăpaţi pe picioare! Eu era să îl scap când l-am primit, că cei doi nu au vrut să îmi spună ce este, au vrut să fie o surpriză.

– Târgovişte a fost ultima mare iubire pentru Narcis Coman, în Divizia A. Vreau însă să rememoraţi întâmplarea aceea teribilă când aţi ajuns de la stadion acasă, purtat pe braţe de suporteri prin tot oraşul.

– Purtat pe braţe, în chiloţi şi desculţ… A fost după un meci deosebit, cu Craiova, la noi acasă, la Târgovişte. Era lume multă-multă!!!, stadionul plin, spectatori şi pe afară, se uitau peste gard suiţi pe cărămizi pe care le cumpărau de la unii care se ocupau cu treburi de-astea… S-a terminat 1-1, cu prietenul Ioan Igna la centru, dar tuşierul a gafat puternic, nu a dat un ofsaid la Zoltan Crişan şi Craiova a dat gol într-o partidă pe care noi vream să o câştigăm neapărat. A urmat un vacarm extraordinar, cu sute de oameni care voiau să intre pe stadion. Arbitrii s-au speriat, au pierdut şi cheile, a trebuit să îi protejăm ca să ajungă la vestiare, am spart uşile ca să îi băgăm înăuntru. Poliţia nu mai putea face faţă presiunilor de pe stadion şi a venit la cabine secretarul de partid, care mi-a spus: Narcis, numai tu poţi să îi potoleşti pe suporteri! Am fost rugat să ies afară să vorbesc cu ei. În cele din urmă am cedat, am ieşit spre suporteri, am ridicat şi eu mâinile ca Ceauşescu şi-am strigat: Tăceţi! Tăceţi! Vă promit că vă aduc două puncte din deplasare, de afară! Nu am mai apucat să mă întorc la vestiare, am trăit o spaimă cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată, pentru că am fost luat pe sus şi purtat pe braţe. M-am liniştit când suporterii au început să cânte: Coman! Coman! A fost ceva de nedescris, m-au dus prin tot oraşul pe braţe şi la un moment dat au intrat într-un restaurant. Normal că s-a speriat toată lumea care era acolo, când a văzut un aşa alai!… Eu le-am spus să ieşim din restaurantul respectiv, să mă ducă acasă… şi am ajuns acasă… în chiloţi. Unii mi-au rupt cămaşa, alţii pantalonii, alţii mi-au luat pantofii!! Pe drum ieşise lumea pe la balcoane, să vadă ce se întâm- plă! În cele din urmă, am ajuns… cu bine.

– Nu a mai durat mult şi aţi plecat de la Târgoviște, din cauza antrenorului… Era vara anului 1980, început de campionat şi aţi ajuns acasă, la Giurgiu.

— Da, în anul acela Dunărea Giurgiu retrogradase în Divizia C. Publicul giurgiuvean m-a primit bine, cu căldură, dar nu era de ajuns. Lucrurile nu mergeau bine la echipă, plecase şi Preda, şi Reti, echipa era o fantomă. Am jucat cinci sau şase jocuri şi am găsit de cuviinţă să mă retrag din poartă, în ciuda ofertelor pe care le-am primit de la Ştefan Onisie, care antrena cu Marin Anastasovici. Nu am mai aceptat nicio ofertă.… Aici s-a terminat!

***

Narcis Coman a revenit pe terenul de fotbal după 1996, când la Giurgiu primar devenise fostul său coleg de echipă, Lucian Iliescu, care l-a susţinut să devină antrenor al portarilor, la Dunărea. În 2004 a refuzat oferta primită din Qatar, unde urma să fie antrenor al portarilor. Motivaţia: promovarea echipei din Giurgiu în Divizia B, ceea ce s-a întâmplat în 2005. Dar, pentru Narcis fotbalul nu s-a oprit niciodată. A continuat ca antrenor al echipei de juniori a Clubului Dunărea Giurgiu, în paralel lucrând cu câţiva copii, pentru a-i face portari.

În 2012 a primit titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Giurgiu. Astăzi, în anul de graţie 2018, când scriem aceste rânduri, Narcis Coman merge zinic pe jos, din Cartierul Policlinica la Stadionul Dunărea, şi înapoi, antrenându-se pentru a-i putea antrena pe copii.

Un interviu de Gelu BREBENEL– octombrie 2018 –