Constantin Preda: Consider că oamenii ar trebui să ofere mai mult decât li se oferă, ca să poată să primească mai mult decât li se oferă la un moment dat

• Ar trebui să avem prieteni, dar nu poţi să te zbaţi pentru asta, nu poţi să dai din coate
• Am iubit şi respectat întotdeauna oamenii cu umor
• Din când în când, mai regăsesc ceea ce m-a adus, cândva, aici, la Giurgiu

Constantin Preda s‑a născut pe 7 iunie 1955, în judeţul Giurgiu. A absolvit Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti, apoi, între anii 1976‑1981 a urmat cursurile Facultăţii de Utilaj Tehnologic pentru Construcţii, din cadrul Institutului de Construcţii Bucureşti. A fost repartizat la IACM Giurgiu, unde a lucrat până în 1989. Din 1990, timp de 14 ani, a lucrat în mediul privat. Despre cariera sa profesională, declară: „Am încercat multe meserii, ca să pot trăi normal şi ca să mă pot bucura de rezultatele mele. În tinereţe, am grădinărit, am fost negustor, am vândut la piaţă zarzavaturi, am fost horticultor, cărăuş, şofer. Mai târziu, timp de 7 ani am făcut pâine… am fost constructor. Peste toate, m‑am străduit, întotdeauna, să fiu un om normal”.

La capitolul politic, a fost un liberal convins, din 1995, până în 2014, când a plecat definitiv din partid. Între 2007 şi 2012 a fost vice primar al municipiului apoi, din 2013 până în 2018 director general al „Apa Service” SA Giurgiu.

 

– Domnule Constantin Preda, vă este frică de timp?

– Îmi este frică de mine, cel care, mult prea des, își pierde timpul. Crede-mă, timpul, deocamdată, nu are nicio treabă.

– Există prietenie?

– Există, dar, … mai rar! Ar trebui să avem prieteni, dar nu poţi să te zbaţi pentru asta, nu poţi să dai din coate. Aş spune că prietenia este un dar.

– Sunteţi un tip cu ce fel de principii?

– Îmi amintesc o vorbă deşteaptă: „Românul nu are principii, are doar obiceiuri”. De aia zic doar că am şi eu unele apucături bune, ca să nu le zic principii.

– De unde vin… apucăturile?

– Din educaţie, de la modele, dar aş spune că sunt şi înnăscute.

– Ce admiraţi cel mai mult?

– Nimic nu este cel mai mult. Spun că îmi place ploaia, cerul, natura, picăturile Dumnezeieşti care uneori curg pe acoperişul casei mele.

– Atunci începe sau se sfârşeşte ceva?

– Începe, apoi se termină. Aşa sunt toate – încep şi se termină.

– Când aţi plâns ultima oară şi din ce motiv?

– Ultima oară… Plâng foarte des, dintr-o sensibilitate pe care nu am putut să o educ în alt sens…

– În traducere…?

– Tradus: din dragoste de oameni!

– Eu zic că putem începe interviul nostru…

– Păi, nu l-am început?!

– Într-un fel, da. Să zicem că, tehnic, am făcut doar încălzirea…Începem?

– Păi, ce să mai facem…?!

 

– Discutăm, acum, la început de mileniu. Aşa se numeşte cartea noastră: Cronica începutului de mileniu. Suntem în 2018, au trecut doar 18 ani din al treilea mileniu…

– Da!, suntem la început de drum, ce înseamnă 18 din 1000?!

– Păi, 18 din 1000 e un prilej bun să vă întreb aşa: Sunteţi un om sensibil şi profund. Ce înseamnă pentru dumneavoastră oamenii?

– Uneori poţi trage concluzii despre oameni, însă nu întotdeauna e bine să le mărturiseşti. Am apreciat şi apreciez mereu oamenii, sunt o fire deschisă şi pot să vă spun că profunzimea nu este pentru mine o trăsătură definitorie, pentru caracterul meu. Putem să considerăm că numai în anumite momente, impuse de necesitate, pot să gândesc profund despre ceva. Intuiţia mea, alături de judecată, face mult mai mult decât profunzimea şi pot spune că am deseori fler. Simt, de multe ori, la prima vedere mai mult decât ar trebui să simt- sigur că mă pot şi înşela, am avut şi multe deziluzii. Nu m-am ataşat niciodată de oameni profund, decât de cei din copilăria şi adolescenţa mea, cu care încă mai întreţin relaţii. Din nefericire, prea des prietenia devine un soi de interes şi este păcat să reducem totul la asta – prietenia înseamnă mult mai mult!

– Este acest soi de afectivitate o slăbiciune?

– Da, da, şi este ca ceva care nu se vindecă din punctul meu de vedere, îmi reproşez ades sinceritatea mea, mai ales că tot constat că nu primesc înapoi din ceea ce dau, dar totuşi trec peste slăbiciunea asta a mea la următoarea etapă. Sunt incurabil, nu pot să cred că oamenii depăşesc puterea mea de inţelegere vizavi de prietenie, loialitate, ataşament.

– Aţi fost dezamăgit des?

– Da, mai ales din punct de vedere profesional, în sensul relaţiei de serviciu, am investit încredere, respect şi tot ce ţine de mine, astfel încât să se înţeleagă că acasă suntem prieteni iar la serviciu avem o relaţie profesională. Nu am prea reuşit să mă fac înţeles – pesemne că nu am găsit eu metodele, sau pesemne că oamenii nu mai doresc astăzi să fie tovarăşi la serviciu, în sensul corect şi bun al cuvântului.

– Cum vedeţi dvs. balanţa între a oferi şi a aştepta să ţi se ofere. Cum ar trebui să încline?

– Consider că oamenii ar trebui să ofere mai mult decât li se oferă, ca să poată să primească mai mult decât li se oferă la un moment dat.

– Eu cred că în realitate lucrurile stau exact pe dos…

– Da, realitatea ne dovedeşte altceva. Oamenii aşteaptă de la tine şi prea rar oferă ei, fără niciun interes.

– Care sunt valorile umane pe care le apreciaţi cel mai mult?

– Cel mai mult apreciez inocenţa copilăriei, cea care ulterior dezvoltă valori, laturi ale caracterului. Valori umane? Iubesc sinceritatea şi nu am să înţeleg niciodată de ce oamenii nu pot să fie normali – pentru că sinceritatea este o forma de normalitate care îţi conferă, acum şi oricând, linişte, confort spiritual, simpatie, respect şi multe altele. Tovărăşia, în sensul bun al cuvântului, este esenţială. A fi tovarăş cu cineva înseamnă întâi de toate să îi înţelegi dorinţele lăuntrice, comportamentul, vrerile şi după aceea să-l ajuţi, să pui umărul odată cu el, să te bucuri cu el, fără să aştepţi ceva. Mai sunt valorile umane pe care le recunosc şi le apreciez şi eu la unii oameni – capacitatea, harul de a vindeca – mă refer la nivel profesional, apoi apreciez dascălii şi dăruirea pasiunii lor pentru educaţia copiilor.

– Unde se situează Familia şi Prietenia în topul valorilor dumneavoatră?

– Mai întâi cred că prietenia trebuie să fie ca un liant al familiei. Dragostea aceea înfocată vine, te năpădeşte, te scaldă în dorinţe şi plăceri şi bucurii şi, încet-încet, se mai potoleşte, rămânând un soi de amestec între prietenie pură, adevărată şi acele sentimente care se transformă în cu totul alt palier al existenţei familiei. Apropo de familie, m-am căsătorit de timpuriu, eram colegi de facultate, iar soţia și mama au fost cele două femei care au contribuit la formarea mea ca om. Au trecut 40 de ani şi uite că încă ne mai ţine…

– Glumiţi frumos spunând de fapt un adevăr. Am remarcat că treceţi prin viaţă însoţit de un umor natural şi de calitate. Cum vă ajută asta?

– Am iubit şi respectat întotdeauna oamenii cu umor şi am încercat să simt şi să învăţ mai întâi umorul. Îmi place să glumesc, să satirizez într-un fel comportamentele „alături de drum” – cum se spune, ceea ce, uneori, nu mi-a adus numai bine. Umorul vine din interiorul meu şi din nevoia mea de defulare în anumite momente, deşi, părerea mea personală este că nu mi-am dezvoltat prea mult simţul umorului.

– „În caz de naufragiu, ultimii se îneacă optimiştii”. Cum comentaţi dictonul?

– Păi, optimiştii cred întotdeauna în ideile lor şi, dacă vreţi, vă dau un exemplu de optimism dus la extrem din partea mea. A fost o scenă în 2006, când Dunărea şi-a pus poalele-n cap şi a intrat peste câmpuri şi peste noi. Eram, împreună cu primarul de atunci – Lucian Iliescu, pe digurile de la Malu Roşu, cu mulţi colegi, multe utilaje. Ei bine, la un moment dat, spre seară, în amurg, s-a rupt digul, apa a intrat peste noi, toţi au luat-o la fugă şi eu am rămas cu primarul, printre ape. Primar care, în stilul lui caracteristic îmi striga: „Costică, Costică, ce facem băi, ne înecăm aici, nenorociţii ăştia au fugit toţii!” … „Nu ne înecăm, dom’ primar!”– zic, viteaz – „nu ne înecăm şi nu plecăm, comandanţii părăsesc ultimii câmpul de bătălie!”… „Ce bătălie, bă, că ne înecăm aici ca proştii!!”… Mă încerca, la un moment dat, şi un soi de teamă aşa, mai serioasă, şi mă gândeam nu că mor, ci că trebuie să înot îmbrăcat…la înec nu m-am gândit o clipă. Am scăpat cu bine, sau… destul de bine, dar a fost o întâmplare dură, dusă până la capăt cu optimism. Trebuie să recunosc că optimismul face parte din mine, este înnăscut, ca şi sinceritatea.

– Aţi renunţat vreodată la a fi optimist?

– Nu am renunţat niciodată la a fi optimist şi nici nu o să renunţ. Dealtfel, cred că nici nu pot.

– Mai vreau să vă întreb care este cartea dumneavoastră de căpătâi?

– Eminescu! Am iubit şi iubesc versurile acestui mare poet şi trebuie să vă spun că am mai scris şi eu poezii prin liceu, aveam un profesor care mi-a insuflat apropierea de poezie. În paranteză fie spus, am un prieten în Canada, colegul meu de bancă, care a venit acum doi ani la mine şi cu care am făcut un recital grozav după Eminescu, recital pe care l-am terminat pe locul doi. Soţia mea, care mă ştie cât de sensibil sunt la tot ce a scris Eminescu, a trebuit să recunoască faptul că mai este cineva ca mine, iar eu, cavalereşte, m-am considerat pe locul doi.

– Ce versuri de Eminescu vă vin în gând acum?

– Ei, unele generate de starea de după 60 de ani:

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Şi, aş adăuga, cu multe, multe puncte-puncte: dacă poţi!

– Nu cred că puteţi dumneavoastră să rămâneţi la toate rece…

– Nu pot! Nu pot!… Aşa, multă vreme am ştiut tot „Luceafărul“ pe de rost, îl recitam cu drag, mi-a plăcut mult să recit… Apropo, am vrut să mă fac actor, dar mama nu m-a lăsat să mă duc să mă…scălâmbăi – aşa zicea ea pe atunci.

– Ce v-a plăcut mai mult în Luceafărul?

– Demiurgul îi spune Luceafărului:

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

– Frumos!

– Frumos! Ei, ce întrebări mă mai aşteaptă?

– Începusem, la debutul interviului, o discuţie despre ce vă place, ce nu vă place. N-am terminat-o…

– Îmi place să am prieteni şi să fiu lângă ei. Îmi place liniştea de dimineaţă, o apreciez, pe lumea asta, mai mult decât orice altă necesitate a organismului. De aceea sunt aşa de… foarte matinal. Îmi place foarte mult familia, foarte mult băiatul meu… Îmi displac: minciuna, neputinţa şi lipsa de educaţie.

– Ştiu că la nivelul “carieră” aţi încercat mai multe. Un mandat aţi fost viceprimarul municipiului. Ce aţi învăţat din acea perioadă?

– Am adăugat modului meu de a fi disciplinat mai multe valenţe. Mi-am dezvoltat simţul pentru urbanism, urbe, frumos. Am învăţat să respect cetăţenii oraşului, pentru că, printre altele, am coordonat Asociaţiile de Proprietari şi am avut de a face cu o multitudine de feluri de oameni, de comportamente, care mai de care mai hazlii, mai „unici” sau mai trişti. A trebui să mă cobor la capacitatea de înţelegere a multora, dar am avut de câştigat mult la unele capitole. Uneori îmi dăunează, pentru că sunt cu ochii în patru peste tot şi văd lucruri strâmbe.

– Aţi lucrat multă vreme cu Lucian Iliescu. Un primar şi apreciat, dar şi controversat, îndeosebi după cei 16 ani de mandat. Cum a rămas imprimat în mintea dvs. acest personaj?

– Ca să fiu foarte sincer şi de înţeles, spun că îmi este dor şi acum de el, pentru că, după părerea mea, Lucian Iliescu a fost un conducător adevărat. Lăsând la o parte unele apucături cu care ne naştem, racilele, anumite lipsuri pe care fiecare le putem avea în viaţă din diferite motive, pentru mine Lucian Iliescu a fost un conducător adevărat şi din punct de vedere profesional, dar şi politic. A ştiut să ţină partidul în mână, să conducă oamenii spre rezultate, a stapânit arta de a-i conduce pe mulţi şi în folosul lui. Avea o capacitate fantastică de a conduce şi ştia să îşi respecte
cuvântul.

– Aţi fost unul dintre primii liberali giurgiuveni dar, după 2012, aţi ieşit din partid. În acest 2018 PNL Giurgiu şi-a sfârşit căderea liberă, în sensul că este la pământ şi nu mai are unde cădea. Ce ar mai fi de spus?

– Ar mai fi de spus că trebuie să se târască, dacă nu mai are de unde să cadă! Eu am plecat în momentul în care am simţit că nu mai am ce să caut acolo, că nu mai are cine să conducă partidul de-adevăratelea, aşa cum a făcut-o Iliescu. PNL nu mai reprezintă nimic la nivelul Giurgiului, şi asta nu de acum. Lucrurile sunt în mişcare, dar PNL nu îşi mai găseşte drumul la Giurgiu, pentru că nu mai are valori. Valori care să ia taurul de coarne, să fie oameni curaţi, limpezi, sinceri, cu dorinţă pentru Giurgiu. La Giurgiu, politica a devenit la nivelul banalului meschin de interes local şi de partid. Ca şi la nivel naţional. Sunt foarte trist pentru că România a luat-o pe un drum tare prost, greşit, strâmb, care nu duce nicăieri – nici măcar la capătul tunelului!

– Interviurile noastre vizează facerea/refacerea unui portret al vremurilor de început de mileniu. Am fost martorii unui sfârşit de mileniu 2 şi suntem martorii începutului de mileniu 3. Ce temeri aţi avut cu privire la finalul mileniului ce s-a încheiat?

– Am să încep cu o glumă şi spun că am avut temerea legată de anul 2000 şi sfârşitul pământului, cu speranţa, recunosc, că Nostramus se mai înşală şi el. Redevenind serios… temere…?! Nu sunt nostalgic după sistemul comunist, însă, valorile pe care le-a creat acel sistem, disciplina după care ne desfăşuram viaţa noastră, erau nişte valori esenţiale, dar nu suficiente pentru poporul român. Eu am avut o mare temere pentru poporul nostru, legată de faptul că noi nu suntem plămădiţi, educaţi şi deci nici pregătiţi pentru economia de piaţă. Temere care s-a şi adeverit, pentru că eu am văzut lumea şi înainte de Revoluţie, mergând în străinătate şi am simţit că acolo e altă lume. Se pare că nu suntem în stare, sau nu suntem lăsaţi să ne aliniem acestei educaţii occidentale, astfel încât să facem lucrurile drept – să le facem drept! Este complicat să stabilesc eu cine a greşit pentru România. Poate am greşit toţi, poate au greşit numai conducătorii acestui popor, pe care noi i-am ales. Şi eu am ales oameni, apoi am regretat alegerea mea. Am avut atunci speranţa că avem resurse. Se pare că nu avem…

– Au trecut 18 ani din acest mileniu. Ce s-a întâmplat bine, ce v-a dezamăgit?

– Acest început de mileniu îmi aduce din ce în ce mai multă amărăciune. Băiatul meu vrea să plece din România…

– Îl încurajaţi să plece?

– Nu îl încurajez. Îi expun doar cum văd eu lucrurile. Mama lui nu este de acord să plece, eu îl las, pentru că, după ce am prins încredere în el, toată viaţa l-am lăsat să facă aşa cum l-a tăiat pe el capul. Pentru că e delicat să fi vrut să faci un lucru şi să regreţi că nu l-ai făcut… Mama lui l-a întrebat, acum câteva zile: „Ce îţi lipseşte, mamă, de ce vrei să pleci acolo?” Iar el a răspuns aşa: „Mamă, nu vreau să îmi educ copilul în ţara asta! Nu vreau să mai ies cu bicicleta şi să îmi fie teamă că vine un dement de şofer peste mine! Nu vreau să mă mai duc la restaurant şi să am impresia că se uită chelnerii la mine în scârbă, din nu ştiu ce motive! Nu vreau să mă mai duc la munte şi să stau cinci ore la coadă ca să iau telecabina, ca să cobor o dată cu schiurile! Nu vreau, nu vreau şi nu vreau!” Aşa i-a răspuns băiatul meu mamei sale. Sunt trăiri pertinente, pe care le împărtăşesc şi eu, dar la vârsta mea totul îmi spune stop! Noroc că de la Bruxelles până la Otopeni faci doar câteva ore cu avionul…

– Revin la întrebare: ce s-a întâmplat bine?

– Pentru mine s-a întâmplat bine că sunt cu familia, că suntem sănătoşi, că băiatul meu a făcut două masterate, că eu am renunţat, în 2013, la afaceri şi am scăpat de tot felul de oameni urâţi şi de organele noastre de control, despre care nu vreau acum să spun ce şi cum controleză şi ce-şi doresc. Am trăit să văd şpăgi şi şpăgari şi am avut puterea să renunţ la privatizare. La nivel general, s-a întâmplat bine legat de tehnica înaintată care este peste noi şi care cred că ne-a fost adusă ca să ne ţină ocupaţi, să ne ţină sub supraveghere şi departe unul de altul şi de noi înşine.

– Dar pentru noi, românii, s-a întâmplat ceva bine?

– … Nu… Nu prea găsesc ce s-a întâmplat bine. Dacă umblăm la banalităţi, s-a întâmplat bine că toţi avem maşini, că avem televizoare de doi metri, Facebook, alte multe chestiuni banale. S-a întâmplat că trăim să consumăm cel mai mult pe lume, s-a întâmplat Kaufland, Lidl, că avem coşul plin, din care fiecare dintre noi aruncăm că l-am umplut prea mult. S-a întâmplat că nu mai suntem prieteni unul cu altul, că toată lumea alergă după bani, că nu mai avem actul de cultură care să ne facă să vibrăm, că nu mai avem un sistem de sănătate sănătos, că învăţământul românesc a luat-o la vale, s-a întâmplat că nu mai văd nici o speranţă de bine.

– Finalul interviului trebuie să aparţină locului în care trăim- Giurgiu. Ce vă place cel mai mult în Giurgiu?

– Am venit la Giurgiu, după repartiţie, pentru că am iubit, în sufletul meu de pui de ţăran, crescut la ţară, am iubit liniştea şi aerul unui oraş mic de provincie, care are şi avantajul, pentru mine, de a fi mai aproape de Bucureşti. Am venit pentru liniştea de aici, pentru oamenii care, atunci când m-am stabilit aici, erau mai sinceri, mai calzi, mai primitori, mai omenoşi, mai dezinvolţi, dar care acum se pare că trăiesc altceva. Pentru asta am venit aici şi recunosc că, din când în când, mai regăsesc ceea ce m-a adus, cândva, aici.

– Trebuie să vă întreb şi ce vă displace…

– Cel mai mult îmi displace că oamenii nu trăiesc decât azi. Nu se mai gândesc şi la ziua de mâine. Nu au perspectivă, nu vor să gândească, în afara materialismului, la nimic. Uite, mă dau exemplu pe mine şi recunosc că şi eu am refuzat sau am amânat să merg, de multe ori, aici, la noi, la teatru. Dar îmi spăl păcatele că cel puţin o dată pe lună merg la Bucureşti, la o comedie, cu soţia mea, care ar fi trebuit să se nască în alte vremuri, cele cu prinţi şi împăraţi, la castel…

– Să o scoateţi pe poiană cu caleaşca…

– Aşa, aşa… Cu caleaşca, la castel, nu cum m-a găsit ea pe mine, şi să coasă goblenuri, după cum se vede pe aici, prin casă…

– Ne apropiem de finalul interviului nostru. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, spiritul giurgiuvenilor?

– Zic doar că sunt foarte întreprinzători giurgiuvenii…

– Ce… întreprind?

– Tot ce se poate, astfel încât viaţa cotidiană să fie stâlcită, amputată… Orice este posibil, de la circulaţie haotică, la vulgaritate, care a devenit publică. Altfel, fiecare dintre noi avem nevoie de un pic de vulgaritate mai… pudică şi, repet, nu de acel soi care a devenit o nevoie publică.

 

– Cum vedeţi dezvoltarea acestui oraş?

– Cu bani, numai cu bani, şi cu intenţii bune din partea celor care conduc urbea.

– În final, vă rugăm să adresaţi un cuvânt giurgiuvenilor.

– Le doresc să fie sănătoşi şi să îşi folosească sănătatea pentru urbe. Sigur, suntem fiinţe umane şi ne gândim întâi la noi. După care, trebuie să simţim că suntem ai comunităţii şi să dăm comunităţii, sănătoşi fiind, ce putem noi mai bine.

Un interviu realizat de Gelu BREBENEL – iunie 2018 –