TEATRUL, CA O ŞCOALĂ- Georgiana VRAŢIU: Îmi place căutarea, îmi place să găsesc lumina în întuneric, frumosul în urât

*E un privilegiu să ai o meserie care îţi permite să dai sens tuturor valențelor din tine

*În teatru căutarea nu se termină niciodată 

*Lucrăm cu o energie, si noi si spectatorii, care se naşte şi moare atunci

BIOGRAFIE Georgiana Vrațiu : Drumul meu spre teatru a fost unul atipic. Prima facultate a fost într-un alt domeniu, pentru că singurul lucru de care eram sigură la 18 ani era că trebuie să muncesc. Facultatea se afla langã locul de muncă așa că am îmbinat-o cu un job full time in turism. Apoi, la finalul acestor ani mi-am dat seama că dacă nu voi da la teatru, dacă nu voi asculta această chemare şi nu voi lua acest ultim tren, voi regreta toată viaţa. S-a dovedit că am avut dreptate pentru că nu regret nimic, chiar dacă nu eram pregatită pentru ce avea să urmeze, chiar dacă domeniul acesta este foarte nedrept, iar vremurile nu sunt tocmai bune pentru actori. Prin teatru am trăit ce nu aş fi putut să trăiesc în nicio altă meserie.

Aşadar, am renunțat la toata viața mea de până atunci şi farã sa am vreo plasã de salvare sau vreo certitudine, am dat la teatru, iar mai apoi am urmat un master în arta actorului. Am fost angajată în teatrul Masca si după ce am devenit mamă, am luat-o pe drumul actorului independent și am colaborat cu teatrul Stela Popescu, teatrul Radu Stanca, compania Artfel, compania Breasla Actorilor și nu în ultimul rând cu acest teatru, care m-a adoptat în ultimii ani- teatrul Tudor Vianu.

• Ca să ajungi din Administraţia publică pe scenele teatrelor, trebuie să se fi îmtâmplat cu tine un ceva, pe undeva… A fost o ruptură sau un nou drum?

• Probabil atunci, la 24-25 de ani am inteles cã nu trebuie sa-mi fie teamă. Aveam deja suficientă incredere cã ma voi descurca indiferent de situatie, cã o pot lua de la capat daca lucrurile nu merg asa cum am sperat. Am continuat sa muncesc in weekenduri si vacante, dar incã din primul an am inceput sa joc, iar lucrurile au devenit mai usoare. E adevarat ca impulsul a venit cumva şi de la viațã. A fost o perioadă cu multe încercãri şi cu pierderea tatãlui meu. In perioade de genul acesta iei decizii importante.

Drumurile te-au purtat la teatrul din Giurgiu. Cum ai ajuns aici, cum ai fost primită?

Am ajuns aici pentru o înlocuire. Cosmin Crețu şi Ana Sivu-Daponte mi–au fost colegi si m-au considerat potrivitã pentru o inlocuire rapidã in „Asediu Veneției”. Lucrasem impreunã in spectacole de „commedia dell arte” şi ştiau cã imi este uşor sã ințeleg tehnica de lucru pentru un spectacol de genul acesta. Au urmat apoi alte roluri şi incetul cu incetul m-am indragostit de acest teatru.

Ai ajuns la Giurgiu de la Masca şi de la teatrul Stela Popescu. Spune-mi sincer: a fost asta de bine sau de rău?

Incerc sã nu fac comparație intre teatrele sau companiile cu care colaborez sau am colaborat. Fiecare inseamnã o etapã din viata mea. La Masca am pus piciorul pe scenã, acolo sunt profesorii mei, are un loc aparte, dar fiecare colaborare m-a ajutat, chiar si atunci cand nu m-am simtit in largul meu in locul respectiv…sau mai ales atunci.

Acest teatru, Tudor Vianu, creşte si noi creştem odatã cu el. Este un loc in care vin cu bucurie, in care imi fac meseria, cresc in ritmul meu… in nişte momente in care mulți dintre actori s-au reorientat din cauza „uşilor inchise”. In plus, intalnirea cu acest teatru a fost după ce am devenit mamã si după ce am acumulat ceva experientã de viaţă, aşa cã pot spune cu mâna pe inimã cã e de bine şi nu e nevoie sã mã creadã nimeni.

Ce particularităţi are teatrul din Giurgiu?

• Echipa! Am colegi extrem de talentati, oameni pe care te poti baza, oameni cu care mă înteleg din priviri. …Adevărul este cã învaț multe de la ei chiar dacă unii sunt mai tineri. Aş mai adauga cã am râs cu lacrimi de cateva ori…deci imi place atmosfera si energia de aici.

Hai să vorbim acum despre publicul giurgiuvean. Cum ţi se par giurgiuvenii din sală?

• Este un public primitor care creşte si el odata cu teatrul, intr–o perioadă de tranziţie. La ultimul spectacol m-a impresionat un preot care ne-a zambit cald tot spectacolul. A trait cu noi fiecare clipã. Au inceput sa vinã si multi tineri, liceeni si asta este promițator. Giurgiu are nevoie de teatru.

Spuneai despre „Meciul Inimilor”, regizat de Alexander Hausvater că a fost : “O experiențã despre care nu sunt multe de spus sau nu ştiu eu sã spun, dar care ne-a schimbat pe fiecare în parte”. Ţi-ai mai găsit cuvintele? Ce ai învăţat de la maestul Hausvater?

• Simpla prezenţã a domnului Hausvater este un lucru de la care poţi învața. A fost un privilegiu sã lucrãm, iar increderea pe care mi-a acordat-o s-a asezat si va avea ecou şi in alte personaje. Ce am vrut să spun despre „Meciul Inimilor” este cã in fața unor experiente cu adevarat importante, cuvintele nu-şi mai au rostul. A fost despre simțire, despre adevãr, despre vulnerabilitate. Cum să vorbesti despre ceva ce te atinge cu adevãrat?! Ce cuvinte sa folosesti? In plus, am scris asta pe o reţea de socializare, iar eu nu sunt asa „prietenă” cu expunerea pe retelele de socializare ?.  Rămân o introvertitã in afara scenei!

Aş vrea să vorbim despre punerile în scenă pentru copii. Ce particularităţi deosebite are acest teatru?

• Mã incarc foarte tare din spectacolele pentru copii. Este o energia sincerã care ajunge la tine. Ştii din prima dacã le place sau nu. Eu joc in doua spectacole de acest gen–„Soriceii adoră caşcavalul” şi „Harap Alb”. La primul ne distrãm foarte tare si il iubim mult pentru ca are ceva aparte. Cel de al doilea este pentru copii mai mari si liceeni. Este o abordare modernă, pe gustul tinerilor. Practic mesajele si poveştile ajung la ei intr-o manieră care să nu-i plictisească, iar scopul este să-i atragem spre teatru si pe cei mai sceptici dintre ei. Dacă au ajuns la „Harap Alb”, sigur vor veni si a doua oară la teatru.

Am ajuns şi la roluri. Ai refuzat vreun rol?

• Da, am refuzat fiindcă mi–am dorit să stau cu băieţelul meu când era mic. Cu siguranța am pierdut cateva roluri, cateva conexiuni…au urmat apoi si anii de pandemie, dar, din nou, nu regret nimic.

Imi amintesc cã prima datã când a venit fiul meu sã mã vadã pe scenã, le spunea tuturor din sala „ea este mama mea”– aşa cã ce am caştigat!, …este dincolo de orice rol din lumea asta. Si imi place sa cred cã maternitatea m-a facut o actrița mai bunã.

Cum privesc actorii rolurile negative?

• La fel ca multora dintre colegii mei, imi plac chiar mai mult decât cele pozitive sau cele de eroină. Imi place căutarea, imi place să găsesc lumina in intuneric, frumosul in urât. Imperfectiunea le face interesante, ca şi în viața reală. Primul meu rol negativ a fost Lady Macbeth, in facultate. Imi amintesc ca repetam intens, nu puteam să dorm de gânduri până când intro zi, profesoara mea, Anamaria Pîslaru mi-a spus: „Gata, e bine, de aici încolo faci ce simţi”. A fost primul moment in care m-am simțit actrițã. E un privilegiu să ai o meserie care iti permite sa dai sens tuturor valențelor din tine.  Până la urmã, bun sau rău…rol sa fie! Căutarea oricum nu se termină niciodată.

Ce personaje ţi-au reuşit, la Giurgiu?

• N–as putea sa rãspund concret la aceastã intrebare, pentru cã le-am tratat pe toate la fel. Sau cel putin aşa imi place sã cred. Ce pot sa spun, este ca ma supar pe mine daca la un spectacol simt cã nu am ajuns la pragul acela de a da tot ce se poate in seara respectivă. Sunt zile si zile. In teatru lucram cu o energie si noi si spectatorii, care se naste si moare atunci. Nu ai niciodata garanţia ca va fi intr-un fel şi cred cã aici e frumusețea.

Ce ţi-ai dori să joci? Ce fel de roluri?

• Îmi doresc sa joc orice! Rar s-a intamplat sa nu-mi placã ce joc. E adevarat ca odatã cu vârsta incep sã-mi doresc personaje cu o alta greutate, provocari mai grele decat cele de pana acum. Cred ca e firesc.

În final te rog să ne vorbeşti despre proiectele tale la Giurgiu.

• N– as stii sa fac un top. Mi-a placut enorm rolul dramatic din „Asediul Venetiei”, m–am distrat cu spioana din „Dă-ne un semn”, imi place ce scoate din mine „Hăul Sfinților” care mã conecteazã cumva cu bunica mea, despre care am auzit multe poveşti si imi place bucuria pe care o am de fiecare data cand joc „Şoriceii adorã cascavalul” si „Harap Alb”. Sunt si spectacole atât de personale cum e „Meciul Inimilor”, după care te simti ca dupa o şedinţă la terapie.

De fapt, oricâte aş spune despre echipa de aici, despre spectacolele de aici, adevãrul este cã e pe …încercatelea.

Îi aşteptãm pe spectatori la teatru şi nu va mai fi nevoie sã-i convingem noi de nimic.

Noiembrie 2022- un interviu de Gelu BREBENEL