Vasile Cristoi: Eu acum asociez bătrâneţea cu ţara în care trăiesc, România. Triste amândouă!

  • dezamăgirile sunt rezultatul unor aşteptări sortite eşecului, dar de care trebuie să ţinem cont
  • una dintre cele mai mari dezămagiri am avut‑o când mi‑am văzut dosarele de securitate la CNSAS
  • un gram de experienţă face mai mult decât o tonă de teorie
  •  îmbrăcat în marinar, am constatat că lumea se uita la mine ca la o ciudăţenie, ca după urs

Vasile Cristoi, cunoscut apropiaţilor şi prietenilor ca Giuri, este unul dintre cei mai cunoscuţi comandanţi de navă români de pe Dunăre. Născut la Petrila, în judeţul Hunedoara, la 10 februarie 1943, a urmat cursul de ofiţeri fluviali de punte în perioada 1964‑1965, apoi a cutreierat Dunărea în sus şi în jos, mereu revenind la Giurgiu, unde s‑a stabilit şi şi‑a întemeiat familia. Ieşi rea la pensie l‑a inspirat să scrie, în scurtă vreme văzând lumina tiparului nu mai puţin de cinci volume, cu povestiri adevărate despre marinari şi Dunăre. Fin cunoscător al marinăriei dar şi un permanent plimbăreţ prin cărţile istorice, nea Giuri a impresionat mereu prin atenţia cu care a scris despre camarazii săi marinari şi despre nave, urmărind atent devenirea marinăriei şi a flotei noastre fluviale de cândva.

 – Ce mai face zbuciumatul căpitan de cândva, acum, ca pensionar?

 – Referindu‑ne la termen, aş spune că nu persoana este zbuciumată, ci toată existenţa este aşa. Asta fiind dată de trăirea într‑un mediu deosebit, pe apă, pe vapor, prin toate porturile. Viaţa pe apă este o existenţă într‑un mediu ostil. Dar, legat de mediul în care trăieşte marinarul, îmi aduc aminte de o întâmplare de prin anii ’80, când, printr‑un restaurant din Giurgiu, un membru din eşalonul 2 al PCR m‑a întrebat, în zeflemea: Ce este un vapor? O întrebare demnă de Marius Chicoş Rostogan. I‑am răspuns, pe acelaşi ton: Un vapor iaşte un obiect mobil, ce se mişcă într‑un mediu ostil. Constat că, acum, au dispărut şi obiectul şi mediul ostil!

 – Nea Gyuri, mă duci cu vorba şi cu poveştile…

– Ce fac toată ziua ca pensionar?… Stau la ţară, m‑am înconjurat de natură – ce partener inteligent!, şi admir efortul ei de a intra în dialog cu soarele. De când m‑am autoexilat şi am fugit de mediul urban, am scris cinci cărţi despre viaţa pe vapoare, din porturi, din diferite ţări riverane Dunării.

 – Ştiu, căpitane, volumul tău, Marinarii, marinari a primit premiul de excelenţă Eugen Botez, al Clubului Amiralilor din Constanţa, în 2017. Ne‑am întâlnit pe strada Gării şi mi‑ai dăruit o diplomă. Ca dovadă că n‑am uitat, am s‑o public în interviul nostru.

– Credeam că n‑o mai ai! … Am glumit! Ştiu că ştii, domnul meu, doar tu mi‑ai corectat volumul şi îţi mulţumesc pentru asta. Premiul amiralilor este şi meritul tău…

– Căpitane, chiar fugi de întrebarea asta?

– Ce mai fac ca pensionar…, n‑am uitat. Mai înjur din când în când. Ştiu eu pe cine şi de ce…

 – Nici nu mă mir prea mult…

 – Asta referitor la pensiile marinarilor. Eu personal, după 40 de ani de navigaţie pe Dunăre, Main, Rin şi pe canalele de navigaţie ale Europei, am o pensie pe jumătate cât are un maistru militar de marină, care n‑a navigat în toată viaţa lui cât am navigat eu într‑o săptămână. El stând la cheu, cu WC‑ul pe mal. Şi o simte bine la buzunar…

 – Nea Gyuri, ca să‑ţi mai treacă supărarea, îţi spun că şi eu am foşti colegi de liceu, ulterior ei cu şcoală militară, pensionaţi la 40 de ani şi cu pensii de peste 1000 de euro. Rachetişti! Treabă serioasă să freci de rugină rachetele pe care încă mai scrie URSS!

– Păi… de‑aia înjur!

– Ce mai înjuri?

 – Bunăoară, pe cei care au făcut să dispară flota fluvială. Giurgiu avea, în 1990, cea mai mare flotă dintre toate porturile de pe Dunăre, din toate ţările. După 120 de ani de la înfiinţarea societăţii de navigaţie NFR, la Giurgiu nu mai aud sirenele vapoarelor, care, cândva, făceau ca oraşul să fie viu.

 – Căpitane Gyuri, vreau să te întreb ceva: îţi este frică de bătrâ neţe? Şi, chiar mai mult decât atât: cum ai defini bătrâneţea, în raport cu viaţa?

 – Nu ca pe o boală! Este capul liniei vieţii, de care vrem să ne depărtăm cât mai mult posibil. Eliberarea de obligaţii, mirajul odihnei libere, urmată, fără drept de contestare, de declin şi apoi de ultima etapă a vieţii, orizontul morţii, al încheierii socotelilor cu viaţa… Toate trăirile, toate experimentele de o viaţă vin spre bătrâneţe printr‑o trăire demnă. Şi, apoi, trebuie să răspundem la întrebarea: ce am făcut cu timpul nostru, cum l‑am cheltuit? Bine sau rău, cu satisfacţii sau insatisfacţii? Cel mai frumos lucru este să putem spune că am dat mai mult decât am primit, iar dacă răspunsul este negativ, atunci este îngrozitor: am trăit degeaba! Bătrâneţea este vârsta ultimelor concluzii, este vârsta renunţărilor şi a umilinţei. Ea începe cu melancolii şi umbre care se lungesc la norii negri. Eu acum asociez bătrâneţea cu ţara în care trăiesc, România. Triste amândouă!

– Hai să revenim la tinereţe. Ai vrut să ajungi marinar. Cum s‑a întâmplat?

 – În clasa a IX‑a, la liceu fiind, priveam tot mai des Dunărea pe fereastra Liceului „Traian” din Turnu Severin. Într‑o zi am văzut un vapor mare cu zbaturi, care încerca să scoată de pe un banc de nisip un convoi unguresc ce atinsese uscatul. Următoarea oră am chiulit şi împreună cu un coleg ne‑am dus spre piciorul podului lui Traian, unde aveam o vizibilitate perfectă asupra manevrelor. Remorcherul salvator se numea „Decebal” şi era cel mai puternic vas din zona Cataractelor. Spre seară convoiul respectiv a fost scos de pe uscat iar eu m‑am obişnuit să merg în mod repetat în port, atras de vapoare. Au fost primele chemări spre meseria de marinar.

 – Ce a urmat?

– Au urmat cursurile şcolii de ofiţeri fluviali şi prima îmbarcare a fost chiar pe remorcherul „Decebal”. La scurtă vreme, am lucrat pe mai multe nave ce navigau de la Sulina la Regensburg (RFG). În anul 1969 am obţinut brevetul de căpitan fluvial, la vârsta de 26 de ani. Vreau să amintesc că în navigaţie am avut mentori pe unii căpitani celebri pe Dunăre, precum Iamandi Sotir pe nava „Focşani”, pe Gioară G., pe nava „Decebal”, pe Avram Ion pe nava „Drăgăneşti” şi pe mulţi alţii.

– Care sunt cele mai frumoase amintiri din cariera de marinar?

– O vorbă marinărească spune: Marinarul are două iubite. Una este pe apă – vaporul!, alta este pe uscat. Pot spune că dintotdeauna între marinar şi nava pe care face serviciul apare o reciprocă susţinere. Tu ajuţi nava să ajungă cu bine la destinaţie iar ea, în împrejurări deosebite, nu te lasă baltă, nu te dezamăgeşte. Marinarul se ataşează de navă ca de o fiinţă vie, pentru că ea te duce şi te aduce mereu acasă. Am multe amintiri frumose şi întotdeauna ele sunt legate de oameni şi de oamenii din echipaj. Una dintre ele are mai mult de 50 de ani şi începe în 1966, când am fost îmbarcat ca ofiţer stagiar pe nava „Focşani”, ce pleca aval de portul Regensburg, cu două şlepuri la remorcă. În amonte de canalul Staubing ne‑a iesit în întâmpinare şalupa Poliţiei de apă, făcându‑ne semne să întoarcem convoiul deoarece în aval Dunărea era blocată în urma unei coliziuni între două nave. In acea zonă întâlnirea dintre două convoaie era interzisă, şenalul navigabil fiind foarte îngust. Am făcut rondou forţat la limită şi am mers la locul avariei, unde un şlep austriac era cu prova pe un mal şi cu pupa pe celălalt mal. Împreună cu remorcherul iugoslav „Udarnic”, toată ziua am tras de acel şlep, spălând cu jetul elicelor nisipul depus pe lângă şlep. Spre seară am reuşit să deblocăm convoiul. Era o duminică de toamnă frumoasă şi pe maluri multă lume asista la operaţiunea de dezeşuare ca la un spectacol. Am rămas pentru înnoptare la mal. A doua zi au venit cei de la Poliţia de apă şi au adus câteva exemplare din ziarul local „STRAUBINGER Zeitung”, unde pe mai multe pagini erau descrise toate operaţiunile de salvare. Titlul suna aşa: Ajutor marinăresc internaţional între români, iugoslavi şi austrieci. Alt titlu: Dunărea este liberă, se poate naviga. O altă amintire deosebită se leagă de salvarea unui marinar rătăcit pe ceaţă, în zona Zimnicea. O alta este legată de vizitarea abaţiei Melk, abaţiei benedictină din Austria. Aici am simţit un fior de bucurie şi satisfacţie, vizitând comori ale umanităţii, adunate de‑a lungul unui mileniu. De asemenea, o mare bucurie şi satisfacţie a întregii perioade cât am fost comandant de navă (33 de ani) este că mereu m‑am întors cu nava în bună rânduială, în portul de unde am plecat şi cu echipajul complet.

– Căpitane, crezi că ne poţi vorbi şi de dezamăgiri?

– E chiar necesar, pentru că dezamăgirile sunt rezultatul unor aşteptări sortite eşecului, dar de care trebuie să ţinem cont. Pentru a avea mai puţine dezamăgiri, fie trebuie să aşteptăm mai puţin de la alţii, fie să cerem mai mult de la noi. Dezamăgirea este o parte din viaţă, însă una cu care trebuie să ne descurcăm.

– Nu le putem lăsa pe undeva?

– Nu oricine poate. Dacă priveşti înapoi la anii scurşi din viaţa ta, nu poţi spune totdeauna că lucrurile au mers aşa cum ai vrut. Nu cunosc oameni care să spună că nu au fost niciodată dezamăgiţi de ei înşişi, de alţii sau de modul cum au decurs evenimentele… Una dintre cele mai mari dezămagiri am avut‑o când mi‑am văzut dosarele de securitate la CNSAS. Păstrez copiile acelea, dar refuz să le mai citesc vreodată, pentru că mi‑aş provoca o dezamăgire şi mai mare ca la prima citire.

 – De unde vine această dezamăgire?

 – În delaţiunile „surselor” sunt arătate fapte denaturate voit, pentru a da o mai mare credibilitate şi a se evidenţia în faţa celor de la Securitate. Oameni cu care ai împărţit acel spaţiu închis numit vapor, zi şi noapte, ducând o viaţă plină de privaţiuni, unii dintre ei prieteni fiind cu tine, te dau pe mâna călăilor. Unii o făceau de frică, fiind şantajaţi sau şantajabili, de regulă, alţii cu gândul la numite avantaje, iar alţii pur şi simplu din prostie. Dar, toţi la un loc o făceau din acea micime a sufletului omenesc… Un fior m‑a pătruns citind cel de‑ al doilea dosar de urmărire operativă al Securităţii din Turnu Severin. Anul 1961, elev fiind la Liceul nr. 2 din acel oraş… aveam un grup de prieteni din acelaşi cartier, veneam şi plecam de la şcoală împreună. Ne întâlneam în casa unui prieten unde vorbeam vrute şi nevrute, mai trăgeam câte o ţigare. Până când grupul nostru a devenit suspect şi a intrat sub urmărirea Securităţii, prin diferiţi informatori numiţi surse. Una dintre surse ne făcea caracterizări în acele note, cu mult patos proletar, concluzia organelor fiind că toţi elevii din acel grup duc o politică duşmănoasă împotriva regimului popular din Republica Populară Româna. Din punct de vedere juridic, pentru aceste incriminări încadrarea era de la 5 la 15 ani de puşcărie. Şi toate astea porneau de la aceeaşi sursă, profesorul nostru de limba română – Roşca Nicolae, nume conspirativ Şerban Dumitru. Vorbea foarte frumos la ore şi scria mizerabil după aceea… Micile dezamăgiri te pregătesc pentru cele mari, dar ambele provoacă dureri sufleteşti… O mare dezamăgire a fost una provocată de statul român. După 40 de ani cărăuşie pe apă, am contribuit la edificarea unor obiective economice precum Canalul Dunăre‑Marea Neagră, Centrala Nucleară de la Cernavodă, construcţia Hidrocentralei Porţile de Fier II şi în străinătate la construcţia Hidrocentralei „Freudenau” din Viena. Am transportat sute de mii de tone de balast, nisip, ciment, piatră şi alte materiale şi mă mândresc cu asta. Nu mai spun că în perioada 1991‑1995 am navigat de nenumărate ori prin zone de conflict, de război, din fosta Iugoslavie, riscându‑ne viaţa. Recompensa statului faţă de navigatorii ieşiţi din câmpul muncii – o pensie la limita salariului minim pe economie. A se vedea pensiile speciale şi alte favoruri pentru unii care doar dau din gură şi nu au făcut pentru ţara asta aproape nimic.

 – Există o întâmplare care ţi‑a marcat viaţa, căpitane?

– Da! Aveam 12 ani şi împreună cu prietenii mei m‑am dus să culeg ghiocei, într‑o zonă stâncoasă de la poalele muntelui Semenic. Pe o stâncă izolată se vedeau mai mulţi ghiocei şi pentru că era dificil de ajuns acolo, m‑am căţărat pe stâncă, asumându‑mi riscul. Aproape că ajunsesem la ei când piatra pe care îmi sprijinem piciorul s‑a desprins şi eu am rămas suspendat în aer, peste un hău de vreo 30‑40 de metri. Eu am intrat în panică iar camarazii mei s‑au speriat şi au fugit. În mintea mea de copil mi‑a venit gândul să spun o rugăciune, înainte de a muri. Era rugăciunea pe care părinţii noştri ne puneau să o spunem înainte de culcare: Înger, îngeraşul meu/ Roagă‑te la Dumnezeu /Pentru sufleţelul meu./ Eu sunt mic, tu fă‑mă mare/ Eu sunt slab, tu fă‑mă tare… Un fior a trecut prin mine şi în acel moment parcă prinsesem puteri înzecite şi am început să mă ridic în braţe spre vârful stâncii, trecând pe versantul mai accesibil. Nu ştiam de unde atâta putere! Acum ştiu… Experienţele din copilărie îţi marchează viitoarea viaţă de adult. Aşa se face că în viaţă nu am dat înapoi din faţa greutăţilor. Meseria de comandant de navă te face să cauţi soluţii rapide de ieşire din împrejurări deosebite, prin decizii inedite, salvatoare. În situaţii deosebite adrenalina crescută m‑a energizat şi m‑a făcut să spun: Un gram de experienţă face mai mult decât o tonă de teorie.

– Ai scris câteva cărţi despre marinărie. Cum a început această pasiune?

– Evident, după pensie, după ce am pus definitiv primul pas pe uscat. Aveam timp mai mult să povestesc cu prietenii şi aceştia au insistat să pun pe hârtie poveştile mele de pe Dunăre, Main, Rin. Am găsit un bun îndrumător în Ioan Dan Poenăreanu şi, din relatările mele despre evenimentele deosebite din periplul pe ape, au ieşit cinci cărţi, povestind despre fapte petrecute pe nave, în diferite ţări, în împrejurări deosebite. Un neavizat în ale marinăriei va înţelege mai greu cele scrise, dar cărţile au fost apreciate mai ales de marinari. Volumul meu intitulat Marinarii marinari a primit, cum spuneai şi tu, Diploma de excelenţă din partea Clubului Amiralilor Constanţa, diploma fiind semnată de amiralul Anastasiu, preşedintele clubului. Premiul primit se numeşte Eugeniu P. Botez (Jean Bart), întemeietorul Ligii Navale Române şi autorul volumului Europolis. Remarc că din 1933 şi până în prezent nu s‑a mai scris nici o carte care să vorbească despre viaţa pe navele ce navighează pe Dunăre.

 – Care sunt valorile omului şi marinarului Vasile Cristoi?

– Valorile personale funcţionează ca o busolă interioară. A şti să citim indicaţiile acesteia ne ajută să ne orientăm în alegerile noastre. Valorile ne definesc pe noi şi ne spun cine suntem şi care sunt aspiraţiile noastre. Eu cred că aceste valori vorbesc despre onestitate, pace, responsabilitate, iubire, libertate. O valoare importantă mi se pare a fi onestitatea, poate şi pentru că nu‑mi plac deloc oamenii nesinceri. Ei echivalează pentru mine cu un bec ars, ce ocupă degeaba un loc într‑un candelabru care are menirea de a lumina. În tinereţe, apreciam mult şi admiram oamenii inteligenţi. Acum, la vârsta toamnei, îmi plac mai mult oamenii buni. Bonomia vine ca o cerinţă a multor evenimente mai puţin plăcute adunate în cârca anilor mulţi. Închei cu un aforism al lui Mihai Eminescu: A exista înseamnă a suferi.

– Unde aţi plasa femeia, în viaţa dvs?

– Specificul meseriei de marinar, plecările repetate, unele de foarte lungă durată, m‑au făcut să gândesc profund ordinea cu o femeie în proiectul ce se cheamă etern căsătoria. Eu nu situez femeia nici înainte, nici înapoi, nici la stânga nici la dreapta. Întotdeauna locul ei este alături, iar ceea ce trebuie să alimenteze relaţia dintre o femeie şi un bărbat, soţie şi soţ, sunt sentimentele adevărate. Lucrul acesta implică afecţiune, responsabilitate, respect şi dorinţă de a construi împreună. Dacă mă gândesc la o glumă, aş zice: bărbatul este capul iar femeia este gâtul. Poţi să îţi menţii capul fără gât? Nu poţi!

– Încotro se îndreaptă omenirea?

– Dacă ne‑am lua după declaraţiile fizicianului englez Stephen Hawking, recent decedat, omenirea se îndreaptă spre un dezastru total. Soluţia salvatoare ar fi explorarea şi extinderea în spaţiul cosmic. În momentul acesta şi pentru viitorii ani, evitarea unui al treilea război mondial este condiţia cea mai importantă pentru perpetuarea speciei umane pe planeta noastră. Codul nostru genetic încă poartă instincte agresive şi egoiste.

– Ce regrete aveţi cu privire la Giurgiu?

– În primul rând, regret că a dispărut cea mai mare întreprindere de navigaţie de pe Dunăre. În al doilea rând a dispărut toată flota acesteia, flotă care era mai mare ca acelea ale Austriei şi Slovaciei, luate la un loc. Regret că giurgiuvenii nu mai aud, în oraş, sirenele vapoarelor de pe Dunăre. Acum câţiva ani, de Ziua Marinei, mi‑am pus uniforma de marinar şi am ieşit prin oraş, să merg în port. Am constatat că lumea se uita la mine ca la o ciudăţenie, ca după urs. Asta după ce, în urmă cu 30‑40 de ani, oraşul era plin de marinari în uniforme… Mai am regrete văzând lumea pe stradă tristă, abătută şi fără speranţă. Un regret istoric este faptul că timp de 400 de ani Giurgiu a fost raia turcească şi de aici au cărat bogăţiile noastre spre Poarta Otomană. Mai regret că aici la Giurgiu au dispărut toate întreprinderile mari, cu mii de angajaţi, precum Combinatul Chimic, Utilajul Greu, Şantierul Naval, Textila Dunăreana, Compania de Navigaţie Fluvială şi multe altele. Mai regret că la intrarea în Consiliile Municipal şi Judeţean nu există, pentru consilieri, un îndemn de genul: Intrând aici îţi laşi toate interesele personale afară!

 – Ar folosi la ceva?

– Nu mai ştiu… Poate că nu, dar eu sper că da. Avem datoria să sperăm.

Un interviu de Gelu BREBENEL – iulie 2018 –

Publicat în volumul Cronica începutului de mileniu- interviuri-

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.