Bebe Călinescu: Acest oraş m-a fascinat şi m-am simţit în el ca la mama în braţe

Petre G. Călinescu (cunoscut de mai toți cu numele de Bebe Călinescu) s-a născut pe 13 aprilie 1933, în casele din strada Puțul cu Apă Rece numărul 7, în cartierul Verde al bivolarilor, din Giurgiu.

Clasele primare le a făcut în comuna Arsache, județul Vlașca și a urmat cursurile superioare la Liceul Ion Maiorescu din Giurgiu, pe care l a absolvit în anul 1952. Este absolvent al Academiei de Studii Economice, Facultatea de Economie și Tehnica Comerțului din București.

După absolvire a lucrat la O.C.L Mixt Giurgiu, în funcția de revizor contabil și tehnolog de alimentație publică, la Stațiunea Experimentală pentru Irigații F.A.O. Băneasa – Giurgiu, în funcția de șef sector A.D.T., la I.S.C.I.P. Giurgiu ocupând funcția de director comercial, apoi a ocupat postul de șef al Inspectoratului de Stat pentru Controlul Prețurilor al județului Giurgiu și s a pensionat din funcția de director, în anul 1997, de la Oficiul Registrul Comerțului, județul Giurgiu.

Afirmă că este un om fericit, care a avut o viață cumpătată, normală, a respectat și a fost respectat de oameni. În timpul liber a făcut ce i-a plăcut: a activat în formațiile artistice de amatori, a făcut sport și ca fiecare om a avut și domnia sa unele pasiuni și hobby uri pentru că: „de pasiuni și desfătări nu te desparți decât când mori”.

Aş începe discuţia cu dvs. pornind de la un eveniment recent: lansarea volumului dvs. memorialistic, o scriere care a stârnit interes. De unde pasinea pentru scris?

Niciodată în viață nu m-am gândit să scriu măcar o glumă, întotdeauna pentru mine scrisul a fost pur și simplu o corvoadă. Dar viața este plină de surprize și de neprevăzut. Într-o seară, când
butonam telecomanda televizorului am găsit la
T.V. România de mâine un reportaj care vorbea, printre altele, despre vechiul centru al orașului. Prezentarea era destul de departe de realitate și se potrivea ca nuca în perete. În plus, printre altele am văzut și un respectabil locuitor al orașului, pe care interlocutorii ni l-au recomandat ca fiind un vechi giurgiuvean, care se stabilise în oraș din anul 1953.

Acest lucru m-a deranjat, omul era într-adevăr cinstit și onest, demn de tot respectul din partea noastră, dar vechi giurgiuvean nu era.

Dacă eu m-am născut aici și în 1953 aveam 20 de ani, străbunicul, bunicul și tata au trăit în Giurgiu și își fac somnul de veci în pământul acesta, noi, urmașii lor, ce suntem?

Nu este drept să prezentăm pe toți nou-veniții în Giurgiu cu titlul de vechi giurgiuvean. Atunci m-am hotărât să fac tot ce îmi stă în putință să arăt tot ce știu despre orașul meu, pentru a fi cunoscut în special de tineretul care nu a avut prilejul să vadă cum arăta urbea noastră înainte de 1950.

Înţeleg că acest incident va ambiţionat şi va îndemnat la scris… Volumul dvs. „Recurs la memorie“ vă recomandă ca un fin observator al trecutului.

Da, multe cunoştinţe m-au provocat să scriu o carte în care să povestesc tot ce cunosc în legătură cu orașul Giurgiu. Aflasem între timp că unii „domni” locali mă etichetau ca fiind un impostor și că cele relatate de mine, prin vorbă, ar fi de multe ori imaginațiile mele, pentu că, fiind lucruri petrecute de foarte mult timp, vezi Doamne, puteau fi prezentate așa cum considera autorul.

Atunci m-am apucat să scriu o carte prin care să arăt cine sunt și de unde vin, cum am ajuns să cunosc oameni și cine sunt cei de la care am învățat cele spuse.

Acum lucraţi la un alt volum…

Da. Mă chinuie faptul că se vrea să se ascundă câte ceva din trecutul orașului în care m-am născut, ca totul să se piardă în negura timpului. Aşa că am început să scriu o a doua carte, în care vreau să arăt celor tineri ce a fost în trecut orașul Giurgiu. Să arăt cum se comporta în perioada interbelică clasa de mijloc și cei care conduceau această localitate, să vorbesc despre bogăția morală și materială a oamenilor, spiritul și dragostea de țară și respectul care exista între oameni.

În primul volum aţi amintit sute de locuri şi sute de oameni, de existenţe, cu promisiunea că veţi reveni cu volumul doi, în care veţi povesti despre oraşul şi oamenii de cândva. Vă învit acum să povestiţi despre oraşul de cândva şi despre emblemele sale.

Pe la noi circula odată o vorbă spusă de mulți din tot sufletul: „Ce bine era odată, când bunica era fată și era nemăritată”.

Să știți că este realitate pură, așa a fost în timpuri de mult apuse. Eu am văzut multe de când m-am născut și vă jur că acest oraș m-a fascinat și m-am simțit în el ca la mama în brațe.

De aceea îmi permit ca în stil personal să vi-l explic:

Giurgiu, un oraș cu tei / Cu cârciumi și mititei / Ciorbă de burtă, tuslama / Cu bragagii și lustragii / Simigerii, covrigării / Cu birjari și lăutari / Cu pipițe și țigani / Bărbați mulți cu gologani / Beau la Pacea Generală / Cu două fetițe- n poală / Ascultau seară de seară / Cum cânta Negru la vioară / Și puteai să vezi pe stradă / Câinii cu covrigii în coadă / Puteai să o vezi pe Fița / Cum își ridica rochița.

Oare nu merita să te plimbi pe centru, să te aerisești sau să bei o bere la una din cele mai mari unități amplasate acolo?

Centrul orașului, până la marele dezastru al demolării, era rotund, din el porneau radial străzile: Alexandru Lahovari, Ștefan cel Mare, Gării, București, Independenței, Olari și Portului.

Începând de la ivirea zorilor și până la miezul-nopții era în permanență un du-te-vino de oameni, trăsuri și alte mijloace de transport.

În zilele de sărbătoare, giurgiuvenii veneau să se plimbe prin centru sau să petreacă la unul din restaurantele de acolo.

Lumea se plimba pe cele trei căi de acces, pe trotuarul exterior unde erau poziționate clădirile, pe calea carosabilă și pe trotuarul din interiorul cercului format de calea carosabilă. Acest spațiu rutier era cel mai larg și se puteau forma două rânduri, unul care circula în sensul acelor de ceasornic, iar altul în sens invers, astfel te puteai întâlni mai ușor cu cineva.

Pe trotuarul exterior circulau cei cu treburi, iar pe trotuarul din mijloc se plimbau în special familiștii cu copiii lor.

Era forfotă, înţeleg…

Da, dar să știți că nu se fluiera, nu se țipa sau înjura pe centru, fiindcă lumea era educată în alt spirit, în cazul excepțiilor de la regulă acționau sergenții de stradă, care te săltau imediat și te scoteau din decor.

Atunci când era multă lume pe centru, nici trăsurile nu mai circulau printre oameni, se duceau la locurile lor de staționare pe străzile adiacente, ocolind mulțimea.

Giurgiuveanul când venea în centru putea să aleagă un local care să îi satisfacă dorința de a petrece după cum îi cerea sufletul.

Erau două mari berării: „Carul cu bere”, proprietar Mitică Ruse, „La Sulică”, berăria familiei Niculae Sulică și fiul, restaurantele „Dăițeanu”, proprietatea lui Niculae Dăițeanu, unde zilnic la ora prânzului orchestra prezenta café-concert, și restaurantul „Traian”, al lui Traian Predescu, care avea la etaj hotel.

Mai existau două localuri „Bodega Picadili” a lui Tarache Buzică și Traian Rugină și bodega „La Ștefan” al lui Ștefan Alexandridis, unitate înființată la începutul anilor 1900 de Gheorghe Gheorghiu și Nicoly Daponte, unde se bea cel mai bun pelin din Giurgiu.

Cei care doreau să mănânce ceva dulce aveau la îndemână două cofetării: „Unirea” a lui Florea Mavrodineanu și cofetăria lui Demostene Panagea, cea mai bună și dotată din oraș.

Pe strada Ștefan cel Mare, imediat lângă bodega „La Ștefan”, era bomboneria lui Constantin Stoicescu, cu un sortiment variat de bomboane de cea mai bună calitate.

În concluzie, nu-ți mai trebuia decât bani și voință și-ți puteai satisface orișice dorință.

În afara acestor unități din centru mai existau și alte restaurante în zona pieței Știrbei Vodă, restaurantul „Pacea Generală”, „Andronescu” și „Mitică Iorga”, unde seară de seară puteai servi masa și asculta un program muzical al orchestrelor de acolo.

În afară de cele prezentate, mai existau încă cel puțin 70-80 de cârciumi răspândite în tot orașul.

Aţi făcut promisiunea că veţi povesti mai multe în următoarea dvs. carte. Ce veţi aborda?

În cartea la care lucrez descriu cu lux de amănunte tot ce am cunoscut într-o viață, ajutat și de unele documente oficiale, cum se trăia în perioada interbelică în Giurgiu, aducând la cunoștința cititorului preocupările oamenilor de atunci, cum munceau, ce au creat și cu ce greutăți s-au confruntat.

Perioada anilor 1930–1940 a fost una de excepție pentru orașul nostru, este poate vârful progresului la noi, când s-au obținut cele mai mari realizări.

Industria oferea posibilitatea oamenilor să aibă un serviciu permanent. Unități ca „Șantierul Naval”, fabrica de zahăr „Danubiana”, fabrica de bere „Germany”, fabrica de marmeladă „Zăgănescu”, tăbăcăria, fabrica de cherestea „Gura târgului”, cele trei mori sistematice: „Doamnei”, „Harich”, „Popescu”, sectorul de căi ferate cu cele două gări Giurgiu-Oraș și Ramadan-Port, Navigația Fluvială Română cu sectorul căi navigabile, asigurau loc de muncă la mii de oameni.

Putem vorbi şi despre atmosfera pe care o crea comerţul şi comercianţii?

Comerțul era în plin avânt pe străzile Gării, Independenței, Olari, în zona pieței centrale funcționau sute de magazine care asigurau cu produse și servicii populația orașului și comunele din județ.

Produsele agricole și animalele erau foarte căutate, se făcea comerț cu cereale, legume-fructe, cu vite și carne, atât pentru nevoile interne cât și pentru export.

Atunci toată lumea era ocupată, fiindcă, în general, negustorii cu afaceri mai mici își rezolvau problemele cu membrii de familie. Munca nu era o rușine și nici considerată ca o corvoadă, deoarece toți știau că: „cine nu lucră, nu mâncă”.

Pentru că toți munceau și câștigau bani, aveau și cu ce să își sa­tis­facă nevoile. Acesta era marele secret, orașul era plin de negustori, le mergea bine și atunci nimeni nu falimenta sau să intre în insolvență.

Nu pot să nu dau și câteva exemple de negustori care au ținut sus stindardul acestui oraș și s-au remarcat în mod deosebit.

Am să încep prezentarea cu cei pe care i-am cunoscut și, chiar dacă nu am avut relații directe cu dânșii, i-am admirat din copilărie și am ascultat pe cei mai în vârstă ce spuneau despre ei.

Mincu Popescu, cerealist, proprietar al unei fabrici de apă gazoasă, care aproviziona toate restaurantele din oraș, proprietar de moară și antreprenor. A făcut parte din diferite comisii și comitete de conducere, sociale sau de binefacere, a fost președinte al Camerei de Comerț și Industrie Giurgiu, a donat bunuri și bani
pentru oraș.

Romulus Zăgănescu, cerealist, proprietar al fabricii de marmeladă, acționar principal la fabrica de bere, a fost responsabil cu oboarele de cereale și președinte al Camerei de Comerț și Industrie Giurgiu.

Frații Petre și Ion Brătan, cerealiști, proprietari de prese de ulei și mori, dărace de lână. Exportau cereale pentru firma „Dreyfus” din Viena.

Petre Vârbănescu, proprietar de restaurant și bodegă, depozit de vinuri, salon pentru manifestații, afaceri cu petrol și președinte la Camera de Comerț și Industrie Giurgiu.

Nicu Anastasiu, mare antreprenor, depozit de materiale de construcții, afaceri cu petrol, personalitate marcantă în orașul nostru.

Grigore Marinescu, proprietar de ateliere mecanice, afaceri cu petrol, depozit de materiale de construcții și proprietar de hotel.

Negustor cu ștaif în domeniul textile, încălțăminte, Marin Țăra­nu, o emblemă în acest domeniu, a pornit de la vânzare de ziare și a ajuns mare proprietar de magazine textile, hotel și cinematograf, l-a instruit și format lansându-l pe piață pe nepotul său, Ilie Țăranu, care și el la rândul său a fost proprietar de magazine textile și hotel.

Ioan Toader și Radu Radu, cu ale lor cunoscutele magazine „Hăinăria Furnica” și „La Furnica” din centrul orașului, alături de magazinele „Steaua de aur” al lui Ion Ionescu și Iarosevici, „Albina de aur” al lui Mișu Angelescu și Petre Dumitrescu, magazine cu produse textile.

Doamna Vilma Balacciu, cu florăria „Modern”, alături de magazinul cu textile „Nora” a soțului său, Petre Balacciu și Costică Degeratu.

Tot în centru erau două mari croitorii unde creatorii de frumos Cristache Dumitrescu – croitoria „Elegant” și Vasile Roșescu – „Croitoria română” satisfăceau nevoile giurgiuvenilor în ceea ce privește eleganța vestimentară. Mai erau atelierele de cizmărie al lui Petre Șovărel și Lazăr Enescu.

În rândurile de mai sus v-am prezentat și pe cei care serveau băuturi și preparate culinare și produse de cofetărie în centrul orașului. Unități hoteliere erau în număr de șapte, două în centru, „Marele Hotel Țăranu” și „Împăratul Traian”, patru pe strada Principele Niculae (Gării) – „Select”, „Majestic”, „Alexandria”, „România”, iar unul pe strada Maior Marinescu (Olga Bancic) – „Europa”.

Este lesne de înțeles că toți aveau profit, în caz contrar le-ar fi radiat, ceea ce ne arătă că exista o mare afluență de oameni care veneau în oraș.

Exista o viaţă de noapte a oraşului de atunci?

Nici viața de noapte nu era mai prejos, iubitorii de jocuri de noroc aveau la dispoziție în zona pieței patru cafenele, a lui Mogâldici A., Bușculescu P., Ionescu St., Ceauș Is, pe strada Lahovari a lui Teașcă V., iar pe strada Justiției existau două, a lui Hristu Vanghele și Vasilescu Petru, cafenele de prim rang.

Cine avea bani și dorea să își încerce norocul pe sume mari, făcea rost de o invitație de favoare să intre la templul barbutului care funcționa pe lângă restaurantul „Aquila”, proprietatea lui Cristache Dumitrescu. Iubitorii de întâlniri amoroase cu fetițe vânzătoare de plăceri le găseau la restaurantul cabaret „Pacea Generală”, „La trei plopi”, „Majestic”, „Casa Albă”, „Coana Marița” (vulpăria) pe gang sau pe la marginea orașului – la Mitrana și la cuibul de coțofene de „La Mocani”.

Cine venea la Giurgiu nu avea de ce regreta, la noi dimineața, la ivirea zorilor, puteai să mănânci pe strada Oinac, lângă piață, delicioasa burticică de vacă cu aromă de hrean, ardei sau usturoi, sau să mergi la porțile de fier lângă canalul Sfântul Gheorghe să mănânci vestita și inegalabila „ciorbă de ciocănele” ce se servea fierbinte din căzănelele harnicelor vânzătoare. Aveau posibilitatea să facă cunoștință cu patrupedele cu covrigi în coadă și să le asculte frumoasele sunete când îi lătrau, să cunoască pe simpaticii noștri rătăcitori ai străzii, care se manifestau după posibilitățile ce li se creau.

Aţi vorbit despre negustori bine înfipţi „în producţie şi servicii”. Dar cei mai mici, cum se descurcau?

În funcție de anotimpul în care vizitai orașul, găseai la negustorii care își vindeau mărfurile pe stradă, în special în zona pieții și în cea a gării, diverse specialități de produse prezentate în mod hazliu de foarte mulți ofertanți, fiecare având sloganul său specific, fiindcă toți doreau să-și convingă clienții de importanța și calitatea produselor lor.

Atunci, într-adevăr, reclama era sufletul comerțului, iar clientul era stăpânul celor care vindeau marfa, aplicându-se ca regulă generală dictonul „ochii vede, ochii sare”. Oferta era cu mult mai mare decât solicitarea oamenilor și tocmeala între client și vânzător încheia târgul.

Ți se oferea „Gogoașa înfuriată”, covrigi cu mac cu sare și gaura mare, porumb fiert și copt, floricele de porumb, castane coapte, ciubuce din zahăr, vată de zahăr, „mezelico” (semințe de dovleac sau floarea soarelui coapte).

Bragagiii îți ofereau bragă sau limonadă rece, înghețată la cornet sau vafe, puteai să găsești și unele obiecte de „chilipir”, câte un inel de aur de goarnă cu piatră de caldarâm sau dacă aveai noroc făceai rost de câte unul furat, ca să poți bate drumul pe la poliție și să te minunezi ce noroc a dat peste tine….

Giurgiu a avut întotdeauna farmec şi datorită oamenilor mai „deosebiţi”, care au menţinut parfumul epocii. De care dintre ei vă mai amintiţi?

Desigur, pe străzile din Giurgiu întâlneai întotdeauna și unele personaje pitorești, despre care s-a vorbit și încă se mai vorbește și în zilele noastre. Oameni care nu au avut o soartă normală și datorită unor dizabilități au fost etichetați de oameni și prezentați în diferite ipostaze, în funcție de caracterul fiecăruia care făcea aprecierea.

Vreau să fac o precizare, acești oameni nu erau nebuni cum îi apreciau unii care duceau lipsă de gândire, aveau un comportament aparte față de marea majoritate a oamenilor, devenind astfel un pretext de glume proaste pentru cei din pleava cartierelor. Cea mai cunoscută dintre cei despre care vă voi povesti a fost o femeie pe care toți o numeau Fița, pe care foarte mulți giurgiuveni de vârsta a treia au cunoscut-o. Eu o știu pe Sofica (căci așa îi plăcea să o numești) de când eram copil.

Locuia pe strada Gândului (Mihail Eminescu astăzi), făcea parte dintr-o familie de oameni cumsecade, dar avea un handicap din naștere, comportamentul său în cele mai multe cazuri era al unui copil răsfățat sau foarte violent când cineva o supăra strigându-i mătăuz, mătăuz, sau alte măscări. Enervată, scotea din buzunarul rochiei sau din șovarnița de papură pe care o purta în permanență, câte un pietroi și îi lovea cu el, mulți au simțit pe pielea lor forța și puterea acestei femei foarte robustă, pe atunci în vârstă de circa 40 – 50 de ani.

Când cei care o înfuriau erau mai departe se manisfesta altfel, își sălta poalele rochiei și le arăta podoaba, un gest care nu putea trece neobservat de cei de pe stradă, asta pentru că Fița nu purta chiloți niciodată, chiar și iarna.

Locul ei preferat unde putea fi văzută cel mai frecvent când venea în oraș, era lângă localul „Carul cu bere” din centrul orașului, unde proprietar era Mitică Ruse, unchiul meu.

Sofica era în bune relații cu bucătăreasa localului, de la care primea mereu ceva de ale gurii. De multe ori, când treceam pe la unchiul, o vedeam acolo. Pe Mitică Ruse ea îl numea boierul cu mustăți. Aceasta fusese interpretarea pe care o găsise în mintea ei de copilă. Asta a fost Fița.

Un alt personaj într-adevăr pitoresc a fost la Giurgiu „madame Jenny”. Această femeie, atunci când eu am văzut-o prima dată prin 1943, era un exemplar care ieșea din comun față de celelalte femei ce circulau frecvent pe stradă.

Era îmbrăcată în haine lucrate cu mulți ani în urmă, care costaseră probabil o avere, dar acum ajunsese dincolo de orice limită. Câteva rochii și costume care fuseseră la modă, elegante și croite din stofe scumpe, dar care erau acum demodate și destul de ponosite, nemaiavând strălucirea de altădată.

Acest aer vetust făcea din madame Jenny, în timpul acela, un personaj caraghios, care-ți stârnea râsul. Un motiv pentru oamenii fără caracter care o vedeau trecând pe stradă să îi adreseze cuvinte de batjocură sau chiar triviale: „Madame Jenny cap de urs/Ne-a făcut Giurgiu de râs”.

Era normal ca femeia să suporte cu greu cele auzite, iar dacă mitocanul era aproape de ea îl pocnea imediat cu nelipsita ei geantă, pe care o purta cu mândrie și eleganță pe braț.

Despre trecutul acestei doamne circulau mai multe povești, spuse în diferite variante. Cea mai vehiculată variantă era cea din care reieșea că a fost soția unui consul din Turcia, perioadă când a dus un trai la cel mai înal nivel, în lux și a avut tot ce și-a dorit.

Unii povestitori prezentau o altă față a acestei femei. Se spunea că ar fi avut chiar un stabiliment unde vânzătoarele de plăceri făceau bărbații fericiți în orașul Istanbul. În orice caz, când s-a stabilit în Giurgiu, un timp a avut multe parale, după cum discutau știutorii a tot ce mișcă prin oraș, în discuțiile lor prin cârciumile din cartierul Smârda, unde respectiva a locuit pe strada Dunării, pe lângă cârciuma lui Ghiță Iubitul.

Madame Jenny era o femeie inteligentă, cu vaste cunoștințe, știind să se poarte în lumea bună. În anul 1942, când o mare nenorocire lovise Giurgiu în luna martie – când a fost inundat de apele Dunării, cei care conduceau orașul au acționat cu toate forțele, apelând chiar la conducerea țării.

Maiestatea Sa, Regele Mihai I, a venit în oraș să vadă calamitățile și necazul care lovise această localitate, a vorbit cu locuitorii, stabilind unele măsuri pentru ajutorarea lor. De la gară până în centrul orașului a fost dus cu o ambarcațiune. Când a coborât în centru, era așteptat de o mare de oameni amărâți și năpăstuiți de soartă, printre care se afla și madame Jenny, care s-a strecurat printre oameni și a ajuns în fața Regelui Mihai, înmânându-i o scrisoare și a schimbat și câteva cuvinte cu Majestatea Sa. Ce a scris în jalba dată Regelui Mihai nu se știe, dar se spunea că nu le-ar fi picat bine conducătorilor de atunci.

Martor ocular la evenimentul cu scrisoarea, a fost onorabilul domn George Ioan, fost ofițer în Armata Română, astăzi în vârstă de 97 de ani, care își păstrează cu demnitate o gândire foarte clară.

Prin cârciumile orașului întâlneai un lăutar bătrân cu o vioară tot așa de veche ca și el, care căuta să te încânte cu câteva melodii pe care le mai ținea minte, cu acord de vioară mai mult dezacordată. Povestea ce făcuse el în timpul când trupele franceze erau în orașul nostru, în perioada Primului Război Mondial.

Era foarte mândru, luând o atitudine măreață când intona marseilleza, într-o franceză cu cuvinte scoase de prin buzunarul propriu.

Cânta pentru un pahar de vin sau o bere și de multe ori adormea printr-un colț de local. Dacă cineva vrea să îl trezească, chelnerii îi spuneau: „Lasă-l mă să doarmă pe nea Florea Lulea”.

Ce vă spune sintagma „Dă-te mare, Cioacă!”?

Este despre un personaj tipic – Cioacă, de la care a rămas vorba folosită și în prezent „Dă-te mare, Cioacă!”.

Încerc să vi-l prezint pe scurt pe acest uliu de porumbițe. Băiat deștept, fin și elegant, absolvise câteva clase la Liceul Comercial, dar a abandonat, fiindcă a constatat că banii sunt mai dulci, iar pieptul fetițelor te înfioară, „c’est la vie”!

Nu era absolvent al unei Academii de teatru, dar era un interpret desăvârșit, știa să joace rolul perfect și, ca un campion de tir, lovea ținta exact în muscă. Dacă ziua se ocupa să câștige un ban, noaptea se transforma în pasăre de pradă, dând lovitura la turturelele care vindeau plăceri prin urbea noastră.

Avea gașca lui și era foarte bine informat când venea o porumbiță care își făcea cuib prin casele de rendez-vous. Pomădat și parfumat, o vrăjea, promițându-i mara cu sarea și luna de pe cer, iar, în final o invita la o mare petrecere care va avea loc la vila Marchizu’.

Dacă mușca momeala, era imediat urcată într-o trăsură condusă de unii dintre birjarii Nelu Fâstâc, Florică Caisă, Aurică Belea, prietenii lui Cioacă, și turturica era gata intrată în colivie.

Vestita vilă Marchizu’ se afla în viile de pe șoseaua Turbatului, avea două odăi – în prima iarna ținea aracii, în a doua avea un geam, o masă cu două scaune și o bancă din lemn, pat pe patru țăruși bătuți în pământ, blat de scândură cu așternut din rogojină.

Cred că m-ați înţeles, restul rămâne la aprecierea și fantezia de care dispuneți, ca să vă puteți stabili un scenariu care vă place mai mult.

Despre toate acestea și alte întâmplări cu personaje pitorești voi scrie în următoarea mea poveste, „Giurgiu de altădată”.

Aţi fost, de-a lungul timpului, martorul creşterii şi descreşterii oraşului. Care este cea mai mare pierdere pe care a suferit-o oraşul? Aţi avut dezamăgiri cu privire la devenirea socială a urbei?

Trăiesc în acest oraș de 85 de ani, am avut posibilitatea să văd și să simt cum au crescut sau descrescut condițiile de viață ale oamenilor, dragostea pentru oraș, munca prestată, cultura, învățământul și ordinea locală.

Am fost un privilegiat al soartei, fiindcă am fost în mijlocul fenomenelor petrecute și, în prezent, am o bază de la care să pot face o comparație cu viața pe care o trăim astăzi. Giurgiu, până în 1948, a fost un oraș cu stabilitate economică, cu toate că nu ne puteam lăuda și cu o industrie foarte puternică.

Bani buni s-au obținut din negoțul cu cereale și vite, fiindcă județul nostru producea foarte multe sortimente agroalimentare. Mii de oameni aveau loc de muncă asigurat în unități care în zilele
noastre au dispărut, putem spune chiar fără urmă, de parcă Dunărea le-a luat în scursul său, ștergând totul.

Sunt încă foarte mulți giurgiuveni care nu au uitat de: Fabrica de zahăr, Șantierul naval, Navrom, Petrol export, Prefabricate, Moara Doamnei, Fabrica de bere, Fabrica de marmeladă, Dunăreana, I.C.M.U.G., I.A.S. Giurgiu, S.M.T., I.S.C.I.P., Fabrica de nutrețuri combinate, nemaisocotind și unitățile cooperatiste și cele ale industriei locale. Nici nu a intrat bine în producție Combinatul Chimic Giurgiu cu multiplele secții de producție, şi s-a
și închis.

În locul acestora s-au înființat unități prin spațiile rămase goale, dar de o importanță foarte mică, cu o producție slabă valoric.

Toate s-au privatizat după anul 1990, când am devenit liberi să lichidăm tot ce aveam mai bun, ca în zicala „după noi, potopul”.

Au dispărut circa 15.000 mii de locuri de muncă, motiv pentru care au plecat din oraș foarte mulți locuitori, în alte localități unde au găsit de lucru.

Dacă ne referim la cultură, înainte de 1990 în Giurgiu anual se puneau în scenă piese de teatru de mare valoare ale clasicilor, cu toate că nu aveam artiști profesioniști angajați. Casa de Cultură, O.C.L. Giurgiu, Spitalul Giurgiu, Șantierul Naval au pus în scenă piese de teatru din care exemplific: Năpasta, De-ale carnavalului, O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu reacțiunea, Momente și schițe ale lui
I.L. Caragiale,
Sosesc diseară, Titanic vals, Escu de Tudor Mușatescu, Pentru fericirea poporului de Aurel Baranga, Ursul de Cehov, Suflete de hârtie de Petuhov și alte bijuterii ca Omul cu mârțoaga sau Capul de rățoi de Gheorghe Ciprian.

În anii 1952-1954 s-au jucat pe scena fostului ateneu Nicolae Bălcescu trei reviste muzicale în două acte și 24 de tablouri, unde circa 35 de actori amatori cântau și jucau melodii la modă și foarte multe cuplete și scenete inspirate după revistele jucate la Tănase. S-a format o orchestră de 20 de persoane care a susținut coloana
muzicală.

Nu-i pot nominaliza pe toți cu care am activat în această perioadă, dar, totuși, vi-i amintesc pe conducătorii care au îndrumat tinerele talente participante la acțiunile mai sus menționate și pe unii interpreți mai vârstnici: Matei Anastasiu – director de Scenă, Marin Popescu – regizor, Gică Rădulescu – scenografie, Ionescu Mihai – machiaj, Kaffi Stănculescu – coreografie, Gică Sincu – dirijorul orchestrei.
Din rândul actorilor: Stelică Dobrescu, Costică Stănceascu, Jean Clonaru, Anghel Velicu, Bebe Călinescu, Mihai Marinescu, Emil Țibrin, Ionel Păunescu, Paul Ionescu, Petrică Stănculescu, Gigi Manea, Traian Gebăilă și o întreagă pleiadă de fete frumoase, care, prin talentul lor, au încântat asistența în aceste spectacole: Mimi Manea, Puica Popescu, Nina Păcuraru, Fana Metaxa, Ileana Radu, Gabi Iliescu, Coca Finat, Zozo, Fifi Firea și altele.

Despre aceste spectacole s-a amintit în monografia orașului scrisă de Constatin Enache în anul 2005. La fiecare dintre cele trei spectacole s-au jucat circa 35-40 de reprezentații pe scena fostei săli a Ateneului „Nicolae Bălănescu“, reamenajat special în acest scop. Primele 12-14 spectacole se jucau cu casa închisă, biletele se vindeau cu foarte mult timp înainte. Vreau să precizez că atunci nu exista o sală specială pentru spectacole, cum există acum „Teatrul Valah“ sau noua sală a Ateneului „Nicolae Bălănescu“.

Actorii nu erau plătiți și nici conducătorii, activau din plăcerea de a juca teatru și pentru a arăta celor interesați ce talente existau în Giurgiu.

Astăzi avem un teatru cu actori plătiți și cu conducere superapre­ciată, care dau spectacole la care lumea nu se prea înghesuie să le vadă. Norocul nostru este Centrul Cultural al municipiului Giurgiu, din clădirea fostului Zalomit. Aici se mai găsesc oameni inimoși, buni profesioniști, care mai fac ca Giurgiu să fie cunoscut chiar și în afara țării.

În final trebuie să vă întreb şi ce vă place la Giurgiul de astăzi?

Eu personal nu prea găsesc multe repere la care să mă refer. Îmi place, așa cum le place și altor giurgiuveni, cum funcționează autobuzele pe traseele alese, sunt punctuale față de orele planificate, curate, bine întreținute și cu personalul destul de manierat.

Sala „Teatrului Valah“, după renovare arată bine ca spațiu de spectacol, dar găsesc că scena suferă că nu poate găzdui și piese de teatru de prim rang.

Avem în oraș unități comerciale de alimentație publică care îți pot satisface toate gusturile, regretabil este faptul că cele mai frumoase se găsesc în cartierele mărginașe și nu în centru.

Ce le uraţi giurgiuvenilor care vor citi aceste rânduri când noi nu vom mai fi?

Giurgiuvenilor care cred în trecutul orașului și doresc din tot sufletul ca el să prospere, le doresc multă înțelepciune și curaj, să ia taurul de coarne și să-și asume răspunderea pentru copiii și nepoții lor, ca aceştia să poată crește într-un spirit sănătos, educați pentru a fi cinstiți și onești, cu multă dragoste pentru acest pământ strămoșesc. Munca este singura cale pentru a produce valori cu care să poată prospera, restul ce se spune sunt vorbe de clacă.

   Un interviu de Gelu BREBENEL– mai 2018 –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.