TEATRUL, CA O ŞCOALĂ-  Marina FLUERAŞU: Cred că doar într-o echipă valoroasă, unită și motivată poți crește real. Niciodată singur. Asta este iluzia vremurilor noastre.

  • La Giurgiu, am regăsit ceva din normalitatea și ritmul de acasă, de la Focșani
  • Poveștile sunt un fel de a ne salva unii pe alții
  • Doresc orice rol care mă dorește și pentru care sunt chemată
  • Sunt întâlniri care îți schimbă cursul vieții, felul de a trăi și de a simți ceea ce trăiești. Dacă ești prezent să le trăiești și să le recunoști, te poți numi un om binecuvântat.

Focşani- Bucureşti- Giurgiu… O rută pe care, pentru Marina FLUERAŞU, scrie TEATRU!…

Da. Teatru și Viață. Nu cred că se poate naște fără, sau dincolo de ea. Viața în schimb, cred că poate merge înainte și fără teatru. Ruta asta a marcat ambele coordonate. M-am născut în Focșani și este un loc de care sunt profund legată. Am copilărit la țară, lângă Focșani, la Budești, cu bunicii mei, cu animale, mers la furat de caise, cocoțat în copaci și julituri în genunchi. Ceva din mine se întoarce de fiecare dată când mi-e greu la copilul de atunci. Bucureștiul a devenit un acasă, dar nu unul foarte confortabil. Asta poate și pentru că locurile se leagă într-un fel special în mine, mai ales datorită oamenilor care îmi amintesc de ele. E un oraș pe care l-am asimilat cu greu, mult zgomot, multe așteptări, fugă. Acum cred că ne acceptăm reciproc. Sunt părți pe care le iubesc, părți pe care doar le înțeleg și altele pe care le îmbrățișez ca a fi încă un mister.  Cam cum e și la oameni. La Giurgiu, am regăsit ceva din normalitatea și ritmul de acasă, de la Focșani. Un oraș mic, în care oamenii își trăiesc firesc viețile, într-un soi de pace interioară. Iar la teatrul de aici am întâlnit o echipă de oameni pasionați și generoși, care își dau voie să viseze, și să și facă lucruri înspre împlinirea viselor lor. Fiind o echipă mică și foarte omogenă, am simțit mult mai puternic sentimentul de apartenență la un colectiv. Și asta este întotdeauna reconfortant.

Cumva ai călcat spre teatru cu stângul. Te-a marcat mult asta?

Practic, nu am apucat să calc. Nu era o ușa pentru mine atunci. Când am călcat cred că am făcut-o cu dreptul. Am dat la UNATC într-adevăr când am terminat liceul, am picat și vreo doi ani ocoleam facultatea ca pe ceva foarte rău. M-a marcat atât cât poate să te trezească și să te lovească o anumită experiență aparent nefastă, la o vârstă încă fragedă. Zic aparent, deoarece contrar înțelegerii noastră, există o alta, nevăzută, care mi-a dezvăluit în timp că totul este clădit cu o inteligență fantastică de divinitate. Privind în urmă, sunt extrem de recunoscătoare pentru clipa în care am început călătoria asta. Aveam nevoie să trăiesc bucata aia de timp, ca să înțeleg valoarea viselor mele și să capăt puterea asta pe care o am acum, de a privi de fiecare dată cătreînainte. Există un timp pentru toate. Am încercat așadar cu Facultatea de Drept și după o mare depresie, o cumpănă teribilă, am realizat că nu pot trăi făcând ceva care nu mă face fericită, care nu mă împlinește. Nu îmi găseam locul și nu aveam unde să dau din preaplinul pe care oricum abia reușeam să îl îmbrățișez. Acum înțeleg că era vorba de pasiune. Pasiune pentru viață și pentru tot ceea ce înseamnă omul în trecerea lui prin ea. Domnul Hausvater a spus ceva care mi-a plăcut tare mult. „Teatrul este Supra Viețuire”. Poate că asta căutam de fapt… Așadar am dat în anul 2014 la UNATC, am intrat, am terminat Licența și Masterul în Arta Actorului acolo, am colaborat cu diverse teatre din București, roluri mai mari sau mai mici: Teatrul Național, Teatrul Bulandra, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Mic și am găsit un acasă la Teatrul Indart, unde am crescut împreună cu o mână de oameni cu multă pasiune pentru meserie.

A urmat şi … Apropo. Totuşi, ce îţi aminteşti din anii de facultate?

Da. Am colaborat și cu Teatrul Apropo, unde am descoperit pasiunea pentru performance-uri și libertatea reală pe care o poți manifesta pe scenă și dincolo de ea, ca artist. A fost un casting la care m-am dus după ce se încheiaseră cumva zilele oficiale de casting și l-am luat. Când este să se împlinească ceva, coordonatele noastre concrete devin nule. A fost un context care mi-a permis să-mi aprofundez pasiunea pentru dans, pentru tot ceea ce plutește în afara cuvântului. Întâlnirea cu Radu Popescu a fost una care mi-a făcut tare bine și am rezonat artistic profund. Asta Apropo de lucruri care vin când, cum și pentru cât timp este nevoie ca tu să mai înțelegi ceva despre sinele tău și despre oameni. Spectacolul se cheamă  „Dincolo de oglindă” și este inspirat din lucrarea filosofică a lui Petru Creția ”Oglinzile”.

Privind înapoi la anii de facultate, … au fost ca o armată. Un fel de des-ființare pentru a mă putea re-ființa cu grație după. Dar mi-a luat ceva. Cu părți luminoase, oameni pe care îi prețuiesc, dar și părți lipsite de o rezonanță reală în mine. Am fost tocilară, sinceră să fiu. A fost un greu necesar, pot spune acum, ca un om înțelept ce sunt. Apoi, la 24 de ani nu poți cere ajutorul nimănui fiindcă vrei tu să îți schimbi viața, mai ales când știi că nu ai această opțiune, nici emoțional și nici financiar. Așadar a venit la pachet și cu un alt fel de responsabilizare. Dar a fost o călătorie frumoasă. Omul are puteri nebănuite și îi mulțumesc universului că m-a făcut să înțeleg de fiecare dată că nu trebuie să renunț.

Şi totuşi, paşii te-au purtat spre Giurgu. Cum a fost să fie?

E o poveste foarte frumoasă. Are și Magie. Mă bucur că i-a venit vremea să o pot împărtăși. Înainte evitam să povestesc intimități sau întâmplări care consideram eu a fi prea personale, dar am realizat că ele pot fi un colac de salvare sau o sursă de inspirație pentru un alt om care se poate regăsi în și prin ele. Și asta cred că ne face, de fapt, să nu ne mai simțim atât de singuri sau inadecvați. Poveștile sunt un fel de a ne salva unii pe alții. Asta cred că am trăit toți, cei care am luat parte la workshopul domnului Hausvater. Acum cred că se face un an de când a început povestea de la Giurgiu. Era final de pandemie, spectacolele în care eram colaborator, cele din teatrele de stat, au fost scoase din repertoriu, spațiile din independent nu mai existau, din cauza imposibilității de a achita chiriile. Şi, pentru mine a fost iarăși o cumpănă. Un moment în care a trebuit să privesc de sus viața pe care o trăiam și să decid ce fac mai departe. Și cum toate schimbările vin la mine și cu o calibrare pe plan emoțional, personal, am resimțit-o ca pe o mare cădere. O depresie de intensități oscilante, aș spune. Și da, uneori mai trecem și prin umbre pentru a ne putea simți lumina. E firesc. Știu că stăteam pe o pernuță, mâncând covrigei cu vanilie, privind prin laptop, asta după o tură bună de plâns, încercând să fac o structură de curs de dezvoltare personală pentru adolescenți. Pe boxa laptopului era o omidă…O omidă verde și păroasă la final de octombrie, în casă. Mi s-a părut tare amuzant fiindcă aveam sentimentul că dansează pe muzica, bineînțeles, aleasă în armonie cu dispoziția mea interioară. Și mi-am zis că o las acolo fiindcă afară era oricum prea frig ca să-și poată face un cocon în tihnă. Era sâmbătă seara, destul de târziu. Și a sunat telefonul. Un bun prieten, un om drag mie, care deja colaborase cu Teatrul din Giurgiu, m-a sunat să mă întrebe dacă vin a douăa zi la casting. Asta fiind duminică, următoarea zi. Ce casting? Nu dormisem de 3 nopți. ”Toni face casting și trebuie să vii. Plecăm la 7 de la Eroii Revoluției. Să îți iei Cv-ul printat cu tine”. Era vorba de Antonella Cornici,  care montase „Hăul Sfinților”. Ce Cv și unde să îl printezi la 7 dimineața?

Îţi era teamă?

 Da!!!, dar m-am dus, oricâtă frică îmi era. Apoi, am avut mereu noroc de oamenii, aceia care joacă rol de înger în viețile noastre, și care nu te lasă să renunți. Am ajuns la Teatru, începuse castingul și eu umblam prin oraș după print: cofetărie, patiserie, magazin alimentar, alt magazin și în final, la o casă de pariuri, cu nume de câștigător, pentru care doar ce filmasem o reclamă, am dat peste o doamnă drăguță, Atena. Mi-a printat Cv-ul color, cu poză cu tot, mi-a dat și dosar și o prăjitură delicioasă cu ciocolată, că i s-a părut că par slăbuță și obosită. Și am dat probă pentru rolul Gospodinei din spectacolul Teorema Maimuțelor Infinite. Rol la care am lucrat pe dublă distribuție cu Ana – Sivu Daponte. Și Toni și Oana Maria Dragne- care a fost la casting, m-au plăcut, au încurajat ambele propuneri de personaj și așa am ajuns oficial în trupa de la Giurgiu.

Ce a însemnat pentru tine Giurgiu?

Un loc în care am primit aripi când eu nu știam că le mai am. Și multă căldură. Și am întâlnit oameni tineri, talentați, generoși, profesioniști și foarte vii. Pe mulți îi admiram în tăcere, așadar a fost și este un mare cadou să construiesc alături de ei.

Apoi a urmat întâlnirea cu domnul Hausvater, pe care simt că am chemat-o. Eu nu cred în întâmplări fără rost, cred în schimb în co-incidențe. În sincronicități. M-am îndrăgostit de Teatru, fiindcă am văzut un spectacol de-al dânsului în liceu, la Teatrul din Focșani, „REKVIEM” se chema, o producție a teatrului din Bacău. Magic. Era despre linia fină dintre viață și moarte și rostul Iubirii în toată epopeea asta. Cu muzică, lumini, umbre și niște actori atât de frumoși și plini. „Meciul Inimilor” a  venit ca o renaștere în trecerea mea spre 33 de ani. Știți, sunt întâlniri care îți schimbă cursul vieții, felul de a trăi și de a simți ceea ce trăiești. Dacă ești prezent să le trăiești și să le recunoști, te poți numi un om binecuvântat.

Cum a fost întâlnirea cu Oana Dragne- managerul teatrului?

Cu apreciere reciprocă, cred. Oana este un exemplu de putere, în sensul cel mai nobil al cuvântului. Fiindcă are iubire și respect pentru locul și oamenii pentru care își asumă responsabilitatea, nefiind însă lipsită de fermitate. Și nu crede că deține adevărul suprem. Și asta este rar, aviz celor care privesc de sus la cei din arenă și pretind a ști mai bine, fără a-i costa însă vreun strop de transpirație sau de sânge. Face niște lucruri extraordinare pentru teatru și pentru oamenii care îi trec pragul, crede în ei și îi susține cu generozitate. Sunt bucuroasă că voi începe un nou proiect aici în noiembrie și că îmi va fi alături în calitate de manager al Teatrului Tudor Vianu și într-un proiect personal finanțat AFCN – „Lover Boy în vreme de război”. Este vorba despre un spectacol de teatru și multiple acțiuni de informare a tinerilor, care vor dezbate tema Sclaviei Moderne. Este un proiect născut în colaborare cu Teatrul Apropo și implicarea directorului, Radu Popescu. O tematică extrem de sensibilă și un vis pe care l-am clădit de ceva timp cu buna mea prietenă, Aurora Martin, care militează de ani de zile pentru diminuarea și combaterea acestui gen de abuzuri asupra femeilor.

O alegere care nu îmi aparține în totalitate, dar, la care am fost chemată, pentru a aduce puțină lumină, făcând ceea ce iubesc: artă și teatru.

Bag de seamă că eşti o foarte bună povestitoare. Felicitări şi…ce a mai urmat?

După premiera cu Toni- „Teorema Maimuțelor Infinite”, am dat o probă la Teatrul Infinit, un spațiu teatral independent, absolut superb, deschis în pandemie. Castingul a fost pentru un proiect cu un regizor rus, Murat Abulkatinov, invitat să pună un spectacol pentru repertoriul teatrului, după textul fraților Presniakov – „Hai s-o mărităm pe mama”.  Am luat castingul recitând „Glossă” de Eminescu și practic a devenit un alt acasă pentru mine. Împreună cu directorul teatrului, regizorul Focșa Boris și colegii mei, am lucrat la două premiere, ”Livada de Vișini” de A.P.Cehov și „Sălbaticul” de Alejandro Cassona. M-a marcat profund întâlnirea cu rolul Ranevskaiei Liubov Andreevna și tot contextul creat în jurul acestui proces uman și artistic.

Cum ai privit acest rol?

 Este o mare binecuvântare să te întâlnești cu o asemenea partitură la o vârstă care, în raport cu prejudecățile sociale, este prea fragedă. Și e și un test de credință. Când tu nu mai poți, poate El și pentru tine. Eu simt că a venit când aveam nevoie și că am avut ce să dăruiesc din mine. Și este încă în creștere, cu fiecare reprezentație și fiecare clipă pe care o trăiesc.  Am întâlnit și aici oameni talentați și am legat prietenii foarte aproape de sufletul meu. Cred că doar într-o echipă valoroasă, unită și motivată poți crește real. Niciodată singur. Asta este iluzia vremurilor noastre.

Mai ai timp liber?

„Timpul ne aparține”, ca să îl citez pe Dostoievski. Cred că este liber, atâta timp cât ne face bine ceea ce înfăptuim, cât ne înalță spiritual și ne întoarce către noi. E un timp liber al meu, în care nu fac nimic, pe care îl petrec doar visând cu ochii deschiși. Este activitatea care mă odihnește cel mai bine. Dar ca să vă răspund la întrebare, dincolo de teatru și repetiții, în ultimul an m-am dedicat intens dezvoltării de programe de culturalizare și susținere a educației, atât pentru copiii din zonele defavorizate, cât și pentru cei care participă la cursurile pe care le susțin. Poate fi un refugiu, dar aleg să dăruiesc și să mă descopăr, în timpul ăsta în care viața mă învață că încă trebuie să aștept pentru a împlini și alte vise personale. Dar probabil de asta am fost înzestrată cu blândețe și răbdare. Sunt profesor de actorie la două școli private, una dintre ele fiind deschisă la inițiativa și împreună cu bunul meu prieten, dansatorul și coregraful Mihail Bădiceanu. Este vorba de Școala FILOCALOS, unde predăm cursuri de dezvoltare personală și indentitate a sinelui, folosind tehnicile și metodele experimentate de noi, prin dans, teatru și muzică. Sunt dedicate copiilor, adolescenților și adulților. Și cred că face bine. Și lor, dar în mod cert, nouă. În prezent studiez Psihopedagogia în cadrul UNATC, din nevoia de a înțelege anumite mecanisme interioare. Am conștientizat că sunt manifestări și situații specifice care îmi depășesc capacitatea intuitivă de a le înțelege și a le gestiona. Pentru că „sufletul omului este larg, mult prea larg…”.

Fii larg la inimă şi darnic… Te ascult cu interes…

Da,  …de curând am pornit un proiect clădit cu multă gingășie, împreună cu Andreea Cristina Sfetu, fondatoarea „IAZ – Ești ce dăruiești”. Este vorba de programul „Micul Prinț la Teatru”, o inițiativă de încurajare a tinerilor din zonele defavorizate din Alexandria. Sunt vizați în mod special adolescenții din clasele a VIII-a, pe care îi așteaptă pragul către învățământul liceal. Deaceea este extrem de important să beneficieze de încurajare și informare în ceea ce privește opțiunile multiple pe care le au, pentru a-și clădi și trăi viața. Cu ajutorul oamenilor care susțin inițiativele IAZ, îi aducem Teatru, unde se întâlnesc cu actorii din spectacolul „Micul Prinț”, pe care l-am clădit suflet la suflet cu Kimberly Vintilă și Mihail Lucian Florescu. După spectacol, participă la un atelier de dezvoltare personală prin tehnici teatrale, primesc în dar cărți, cadouri; o „experiență UNICĂ”, așa cum chiar ei au mărturisit la final. Susțin și încurajez cât și cum pot astfel de inițiative și îi invit pe cei care vor să aducă un zâmbet în viețile altora, să ni se alăture cu încredere. Puținul nostru poate însemna totul pentru alții.

Hai să revenim la teatrul din Giurgiu. Te-am văzut în Meciul inimilor cântând, cu un iz franţuzesc. A fost cumva întâmplător?

Nimic nu este întâmplător. Iubesc și cântatul și izurile, cultura, filmele, trăirile franțuzești și romantismul limbii franceze. Un amestec de boemie, sezualitate și rafinament, care deși uneori trădează un soi de superficialitate, mie îmi place. O mică frivolitate feminină pe care mi-o asum. Muzica a fost de fapt prima mea iubire și m-am hotărât de curând să îi dăruiesc atenția cuvenită. Mereu am avut teama asta, că lucrurile ne-trăite, ne-împlinite, ne-iubite, ne-înmulțite se întorc împotriva celui căruia le sunt lăsate în dar. Oamenii nu sunt nici ei o excepție de la această regulă. Nimic nu ni se cuvine, pur și simplu. Așadar, arunc acum, în neant, gândul că doresc să am parte cât mai curând de o experiență artistică, în Franța. Un schimb cultural la care visez de mult.

Ai la activ prezenţe în teatrul clasic: Livada cu vişini – Ranevskaia Liubov Andreevana, Pescărușul – Mașa, Frații Karamazov – Grușenka și Idiotul – Aglaia Epancina. Cehov și Dostoievski. Ce roluri ţi-ai dori să mai abordezi?

Orice rol care vorbește despre  iubire și despre om în esența lui. Care are miză interioară. Care vorbește de Dumnezeu. Despre căderi. Dama cu camelii a lui Alexandru Dumas și Irina din „Matca” lui Marin Sorescu. Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu orice text de Bulgakov, Tolstoi sau Brecht. Rușii rămân totuși în fruntea clasamentului. Doresc orice rol care mă dorește și pentru care sunt chemată.

Îţi plac rolurile negative?

Da. Deși negativ și pozitiv sunt două concepte pe care le diger destul de greu, fiindcă periodic descopăr cum mi se redefinesc. Aș spune mai degrabă roluri cu neputințe, cu slăbiciuni care stăpânesc și îngrădesc. Sunt, de fapt, acei oameni pentru care întotdeauna am avut o tandrețe extraordinară. Dacă nu aș fi fost actor aș fi fost sigur psiholog, fiindcă mă fascinează și mă intrigă partea asta, ascunsă de multe ori, din oameni. Linia fragilă dintre frică și iubire.

Ce poţi învăţa din asemenea roluri?

Că și tu ai neputințele și slăbiciunile tale și că dacă nu poți înțelege, acceptă asta cu smerenie și nu judeca. Fiecare om este un univers infinit, oricâte limite am vrea noi să-i impunem prin lipsa noastră de cunoaștere. Cred că rolurile care aduc mai multe umbre te fac mai uman și mai atent la cei din jurul tău. Nu îl poți întrupa dacă nu îl accepți, nu îl înțelegi și nu îl iubești. E un proces extrem de frumos de autocunoaștere și de vindecare în astfel de întâlniri.

În ce crede Marina?

În Iubire. Și asta înseamnă iertare și blândețe. În puterea infinită a  vulnerabilității. În îngeri, în Dumnezeu și în unicorni. În clipă, pe care deși de multe ori o ratez, îi recunosc valoarea. În tăcerea adevărată. Și mai ales în Viață. Cred că oamenii se fac vise. Doar împreună.

Cum ţi se pare publicul din Giurgiu? Ce mesaj îi transmiţi, în finalul discuţiei noastre?

E adevărat. Un public dornic de teatru, de emoție, de povești. Mereu este o energie extraordinară la spectacole, fiindcă oamenii vin fără toate filtrele pe care docții sau cunoscătorii artei sublime le au. Este foarte simplu: le place sau nu, te simt sau nu. Și atunci ce vine din partea lor este foarte cinstit și autentic. Mă bucură enorm întâlnirea cu ei, fiindcă pe mine personal, mă obligă la același lucru. Te întorc la simplitate.

…Mesajul meu este să iubească și să creadă în visele lor și să facă tot ceea ce fac cât pot ei de bine și de onest. Și să vină la teatru cât de mult pot, să își aducă nepoții, copiii, familia, într-un loc în care timpul poate sta, măcar pentru o clipă, pe loc. Și să încerce și varianta de a vedea un spectacol și a doua oară. Fiindcă de fiecare dată este altfel. Teatrul e viu. Și dacă le place și le face bine, să dea mai departe, să încurajeze Teatrul Tudor Vianu prin promovare online și să împărtășească ceea ce au trăit. Scrieți și dăruiți aprecierile voastre. Și artiștii au nevoie de asta și teatrul, cu toți oamenii pe care îi vedeți sau nu, pentru a putea crește și merge mai departe.  Și le mulțumesc că sunt curioși și generoși.

Marina, la final mă simt dator să îţi spun că discuţia noastră a fost una lungă, mai mult decât am planificat. Asta poate face rău interviului. Dar, mie mi-a plăcut şi îmi asum riscul. Mulţumesc pentru întâlnire.

Şi eu îmi asum acest risc… Şi, mulţumiri!

 

5 decembrie 2022/ Un interviu de Gelu BREBENEL