TEATRUL, CA O ŞCOALĂ: Ana Sivu- Daponte- „Aș sta fără teamă pe scenă lângă orice actor mare alături de colegii mei din echipă”

• Ana –Ioana Sivu-Daponte – giurgiuveancă,  născută pe 7 martie 1983 în zodia pești, elevă a Colegiului Național Ion Maiorescu din Giurgiu– filologie – limbi străine,  promoția 2001.  Am absolvit facultatea de Teatru a Universității Hyperion din București la dl Eusebiu Ștefănescu și dna Rodica Mandache în 2004.
• După facultate domna Mandache m-a luat sub aripa dânsei, așa că i-am devenit redactor la Tv Senso București, unde producea două emisiuni culturale. Un an mai târziu, i-am mărturisit că mă sufoc fără teatru, așa că a zâmbit și mi-a spus să merg a doua zi să discut cu dl. Mălaimare la Teatrul Masca. În 2009 am luat premiul pentru tânăr artist la Premiile Municipiului București pentru Artă și Cultură, secțiunea Artele Spectacolului. Am fost angajată la Teatrul Masca aproximativ 10 ani, am devenit mama Radei și a Ilincăi, acest lucru determinându-mă să revin acasă, la Giurgiu, împreună cu familia.
• În 2016 am început să joc pe scena Teatrului Tudor Vianu, unde sunt și acum.
• Între timp, din 2010 până în prezent am făcut prin toată țara cursuri de dezvoltare personală cu copii, adolescenți și adulți.
• Am regizat patru piese din care două cu copii și două cu actori profesioniști, la Teatrul Tudor Vianu.
• În prezent sunt coordonator zonal în Giurgiu al unor campanii umanitare ale Fundației Zurli, una dintre ele fiind acum în desfășurare.

• Ana Sivu- Daponte, cum se vede oraşul Giurgiu de la Bucureşti?

Poate că asta este o întrebare pentru colegii mei veniți din alte orașe – eu nu voi putea niciodată să fiu obiectivă. Pentru mine întotdeauna Giurgiu se va vedea bine de oriunde.

Giurgiul meu e oaza verde, micuță, caldă, ce-mi oferă ocazia de a mă liniști după haosul orașelor mari; este locul în care sunt oamenii mei de suflet, locul unde se împletesc rădăcinile cu visele mele din copilărie. Este locul în care în drumul spre teatru spun de cel puțin 100 de ori “Bună ziua!” și probabil singurul loc unde sunt oprită pentru a auzi „Ce mult semeni cu mama ta!”. Este locul care îmi permite să fiu și mamă prezentă și actriță.  Este ACASĂ.

• Dar teatrul nostru provincial, cum se vede din capitală?

Acum 15 – 20 de ani, când locuiam în București, nu cred ca îl vedeam nicicum. Dar lucrurile s-au schimbat mult în ultimii 10 ani. Cred că oamenii încep să înțeleagă faptul că de cele mai multe ori calitatea nu are nicio legătură cu faima sau renumele. Sunt spectatori care vin din capitală special pentru spectacolele noastre, ceea ce vorbește de la sine.

 Poate că stigmatul unui teatru mic de provincie ne încrâncenează să demonstrăm de fiecare dată că suntem la fel de buni ca orice altă trupă din orașele mari. Și da, nu se compară bugetul unei piese de la Teatrul Național cu bugetul unei piese de aici, de aceea nu poate avea grandoarea celor de acolo. Vă spun, însă, cu mâna pe inimă că aș sta fără teamă pe scenă lângă orice actor mare alături de colegii mei din echipă. Sper că voi avea ocazia să probez ceea ce spun…

• Tu ai ceva experienţă în teatru, faţă de alţi actori. E grea viaţa de artist? E chiar aşa cum se spune: ziua vesel, …noaptea trist!?

Viața de artist e și grea, e adevărat. Dar e minunată. Nu cred că există o altă meserie în care să te joci atât, să te distrezi, să fii luni împărăteasă, marți curtezană, miercuri vulpe, joi copac, vineri fotbalist, sâmbătă să mori (uneori de două ori în “săptămâna altfel” ), iar duminică cine mai știe ce… Nu te plictisești o clipă, înveți multe, dansezi, cânți, îți scoți durerile la lumină, plângi, râzi. Apoi schimbi costumul și redevii tu.

Când s-a stins mama – pe care am adorat-o, nu am putut plânge până când nu a trebuit să plângă Valpurgia, personajul meu din “Gigi Amoroso”. Am înțeles atunci că deși a fost cumplit să vin de la înmormântare să joc o tragicomedie, meseria asta a mea mi-a fost psiholog când nu știam că am nevoie.

Dar da, este și greu. Uneori te lovește realitatea și înțelegi că dincolo de teatru trebuie să plătești și facturi, așa că uneori trebuie să îți mai iei un al doilea serviciu, pentru că, din nefericire, să fii actor nu e suficient. Și ai nevoie de timp. Iar când ești și mamă și actriță, atunci chiar ai nevoie de mai mult de 24 de ore într-o zi, mai ales în apropierea premierelor când se lucrează uneori și 10 – 12 ore. Ratezi aproape mereu ieșirile cu prietenii, în weekenduri de cele mai multe ori ai spectacol, deci socializarea iar e “în așteptare” până când prietenii “civili” nu te mai caută pentru că deja știu răspunsul, iar cu colegii actori nu poți merge la un pahar după spectacol pentru că acasă te așteaptă copilașii dornici să te vadă după ce ai lipsit toată ziua. Marele meu noroc este că soțul meu e mereu lângă mine și îmi susține nebunia, iubirea pentru meserie. Chiar și fetele mele, deși mici încă, înțeleg.

Și mai este și publicul. Unii te adoră, unii te ignoră, unii pur și simplu nu te plac pentru că arta este subiectivă. Din când în când, pur și simplu, se mai aruncă puțin cu noroi. Doare. Doare pentru că actorul lucrează cu sufletul, e acolo pe scenă ca o rană deschisă, făcându-te să simți. Și secretul este că, deși vrem să ne credeți din piatră, suntem extrem de vulnerabili.

• Apropo de teatru- de ce ai ales acestă carieră? Ce te-a influenţat?

Sincer, dintotdeauna am știut că asta îmi doresc. Voiam să fiu văzută, înțeleasă. De când eram mică simțeam o dorință ciudată de a le arăta tuturor ce simt. Nu am înțeles de ce oamenii își ascundeau hohotele de plâns în pumni, de ce nu își spuneau “te iubesc” atunci când simțeau. O obligam pe mama și jucăriile de pluș să stea ore în șir să mă privească cum cânt la un microfon improvizat dintr-un deodorant.

Mama a înțeles, a văzut și că adoram să citesc, așa că m-a dus la Clubul Elevilor la cercul UNICEF unde se făceau spectacole cu copii, pentru copii. La unul din acestea am fost văzută și chemată la cursul de teatru al domnului Cosmin Crețu, proaspăt ieșit din facultate pe atunci. Am iubit teatrul și de atunci am înțeles că acesta este drumul meu. Mama mi-a susținut visul, apoi profesoara mea din facultate, doamna Rodica Mandache, așa că … iată-mă!

• Înainte de 1989, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie erau 5-6 locuri pe an, la actorie. Acum ai acces la o facultate de profil mult mai simplu. Care sistem de selecţie crezi este mai bun- cel vechi sau cel nou?

Nu prea știu. Problema nu cred că este câți actori avem. Problema este ce facem cu ei. Eu, de exemplu, am fost prima sub linie care a picat examenul la UNATC în acel an, dar prima pe listă admisă la HYPERION. Nu știu dacă asta spune ceva despre caltățile mele ca actriță.

Pentru mine, crescută în parte și în comunism, sistemul de colaborare (și nu angajare) este terifiant. E ca și când tot timpul ești pe nisipuri mișcătoare. Când ești foarte tânăr, muți munții; nu te gândești că vei avea vreodată nevoie de asigurare de sănătate, de pensie, că pui câteva kilograme după ce naști și deja e mult mai greu să fii distribuit, că în majoritatea castingurilor exista cerința “maxim 35 de ani” … Pentru mine, aici este problema. Ies mulți actori și nu există posturi. Poate aici ar trebui statul să se mai gândească.  

• Care este cel mai complex rol pe care l-ai jucat? Cu ce alte roluri te mai lauzi?

Mă laud că sunt fericită a fi jucat mult. Și mai vreau încă de 100 de ori pe atât.

Cele mai complexe, cred, sunt cele care m-au zguduit pe mine ca om.

M-a durut să fiu Fernanda din INTRUSA în regia lui Mihai Mălaimare, Anette Reille din ZEUL MĂCELULUI în regia Emil Gaju, Gospodina din TEOREMA MAIMUȚELOR INFINITE în regia Antonellei Cornici și, cel mai recent, femeia din DEPOZITUL 0 în regia colegului meu de scenă Bogdan Ujeniuc.

M-am distrat enorm fiind Angelica – I DUE GEMELLI SIMILI, Smeraldina din REGELE CERB, Oliva din CÂND DRAGOSTEA POARTĂ PÂSLARI, și Zingara din ASEDIUL VENEȚIEI, toate în regia lui Michelle Modesto Casarin, un regizor italian de commedia dell arte pe care îl iubesc mult, Veta (varianta rock metal) din NEAPĂRAT CARAGIALE în regia Mihaelei Rădescu și Primărița din REGATUL FEMEILOR  în regia lui Cosmin Crețu.

De asemenea mi-am depășit limitele dansând tango într-un spectacol dans-teatru minunat în regia/coregrafia Ioanei Macarie UNA HISTORIA DE TANGO.

 Vorbeşte-ne despre teatrul pentru copii.

Ador teatrul pentru copii. Sunt foarte sinceri, pe ei nu îi poți păcăli. Copiii ori te cred, ori nu. Dacă sala e gălăgioasă, atunci știi că nu ai dat suficient. Ei nu fac nimic pentru că “așa se face”. Și contrar a ceea ce se mai spune, sunt foarte deștepți. Trebuie să îi tratezi ca pe egali, nu ca pe cineva care nu pricepe mare lucru. Sunt niște adulți mici și necenzurați încă de societate.

E important să duci copiii la teatru de foarte mici. Eu pe fetele mele le-am dus să vadă de la 2 ani, poate 1 an jumate chiar. Așa crești spectatori. Așa educi oameni.

• Care este rolul pe care îl aştepţi?

Eu pe toate le aștept! De câte ori ratez o distribuție sunt tristă. Am ratat să cunosc un om cu care aș fi putut avea o relație, fie ea și de ură.

Îmi doresc să mai joc în musicaluri pentru că deși nu sunt de Vocea României, ador să cânt. Îmi doresc roluri cu greutate, roluri de commedia dell arte și roluri metaforă.

M-am visat Regina de Cupă din Alice în Țara Minunilor,  Anna Karenina și Nina Zarechnaya (ce clișeu, nu? ), dar încă nu am avut ocazia să îmi intersectez viața cu ele.

• Are actorul dreptul de a refuza roluri?

Ah, nu știu. Poate că da. Fiecare întâlnire cu un personaj e ca și cum ai întâlni un om. Îți place sau nu, te împrietenești cu el sau nu, îl vrei în viața ta sau nu…

Dacă mă întrebai asta când eram doar actriță aș fi spus sigur tare și răspicat NU. Acum însă … răspunsul este NU ȘTIU …

• Ai refuzat vreun rol?

Am refuzat un singur rol în toată cariera mea și asta pentru că viața nu mi-a permis în acel moment. Am fost sunată să fac o înlocuire a unei actrițe dintr-un rol principal, dar în acel moment a trebuit să fiu înainte de toate mamă, nu actriță. Actrița din mine a suferit, dar am considerat că asta trebuia făcut atunci.

• În triunghiul dramaturg- regizor- actor, cine este mai important?

Fără dramaturg, nu este text… Deci poți improviza doar. Poți face commedia dell arte și teatru – sport.

Fără regizor, încropești un spectacol. Ai text și actori, nouă ne mai place să ne dăm regizori, deci să zicem că iese ceva- ceva… ceva chinuit, dar ceva…

Fără actori, nu știu dacă iese spectacol, poate regizorul să citească textul, deci cel mult spectacol lectură.

E ca într-o familie : mamă, tată, copii. Se poate și familie fără tată, și familie fără mamă, și familie fără copii… Se poate. Dar vrei?

• Revenim la Giurgiu. Cum ţi se pare trupa actuală?

Trupa actuală e foarte tânără. Sunt pasionați, talentați, se bucură mult că sunt pe scenă, învață texte de zeci de pagini peste noapte (ceea ce mă face puțin invidioasă, recunosc), dorm în teatru să poată repeta mai mult după ce repetițiile se termină, energia și credința lor ar putea muta munții din loc. Uneori fac naveta sute de kilometri pentru a veni aici să joace un spectacol, ceea ce poate părea o nebunie cuiva care nu înțelege iubirea pentru meserie. E o echipă frumoasă din care mă bucur că fac parte.  

• Vorbeşte-ne despre publicul de teatru din Giurgiu.

Publicul de teatru din Giurgiu este un public câștigat în timp. Cel care vine pentru că a mai fost și nu l-am dezamăgit.

Joc în oraș de 6-7 ani deja și am început să îi recunosc. Cred că sunt vreo 2-3 săli pline de devoratori de teatru, oameni care vin pentru că le place, care merg și la București să vadă piese și actori mari. Pe aceștia i-aș aplauda.

Apoi sunt tinerii, liceenii pentru care ne zbatem să îi aducem la noi. Mergem prin liceele din oraș și le vorbim despre teatru, despre pasiunea noastră, despre spectacole, despre cât de mult contează să vadă cât mai multe, să experimenteze. Și aici recunosc că se colaborează foarte frumos cu profesorii. Îi aduc la teatru sub diferite pretexte, ei văd, sunt încântați și apoi revin. Așa devin și ei spectatori devoratori.

Nu în ultimul rând, copiii. Părinții au înțeles că teatrul contează în dezvoltarea lor, așa că sunt cereri mari la spectacolele de copii.

În finalul discuţiei noastre, ce mesaj transmiţi publicului giurgiuvean?

Vreau să le spun că existăm pentru ei, că muncim mult pentru a nu-i dezamăgi și că ne bucurăm de fiecare dată când cineva (ne) scrie. Ne dorim feed backul vostru! Ai văzut și ți-a plăcut? Scrie despre asta! Ai văzut și nu ți-a plăcut? Scrie și despre asta! Așteptăm să vorbim despre ce crezi, suntem deschiși la opinii, păreri, critici, idei. Mă interesează ce crezi TU!

Mulţumesc!

un interviu de Gelu BREBENEL