TEATRUL, CA O ŞCOALĂ- Ioana Ancuța Vochin: “Sunt actriță pentru că așa a vrut Dumnezeu!”

• Trăiesc pentru teatru, actorie, film și pedagogie!

• Anii facultății m-au călit, m-au transformat în oțel

• E greu să-ți descompui sufletul, dar altfel nu poți face meseria aceasta sfântă

• Citatul meu preferat: „Muncește până când nu mai este nevoie să te prezinți”

• Teatrul e viață, e „aici și acum”, vibrează și transmite unde de la om la om

• Puterea mea vine din vulnerabilitatea care stă ascunsă în spatele sufletului meu

• Marele cadou al vieții, în prezent, este că am onoarea să joc la Teatrul din Giurgiu

Ioana Ancuța Vochin- autobiografie:

M-am născut în orașul Giurgiu și am crescut în localitatea Remuș, unde avem și o micro fermă, de care sunt tare mândră. După ce am terminat clasa a opta, părinții mei (două ființe sfinte cu suflet de aur) m-au încurajat să merg în București, unde am absolvit Colegiul Național Gheorghe Șincai, profil matematică-informatică. Deși eram extrem de pasionată de literatură și artă, am ales să urmez un profil real, pe principiul că cine știe matematică, este un om inteligent. În timp ce mă tortura matematica, în paralel făceam parte dintr-o trupa de actori la Clubul copiilor. Cu această trupă– Dianoia, mi-am descoperit harul și nevoia uriașă de a fi pe scenă. Pentru că mergeam la multe festivaluri de teatru și luam toate premiile, am primit confirmarea că eram pe un drum care putea să-mi aducă împlinire.

În liceu citeam enorm și scriam. Am avut o profesoară extraordinară de limba română, ca un înger, care m-a încurajat și m-a susținut să public primul meu roman – “Când sângele vorbește”. A fost un pas important, care m-a ajutat să evoluez în zona literaturii, poeziei, teatrului și să mă îndepărtez de matematică. Îmi amintesc și râd, chiar dacă sunt actriță, că îmi mai place câteodată și matematica.

La finalul liceului voiam să fiu doctor, avocat și actriță. Doctor pentru că voiam și încă vreau să salvez vieți, avocat pentru că așa își dorea tatăl meu și actriță pentru că așa voia Dumnezeu! Până la urmă, am dat la teatru, toate planetele s-au aliniat ca să ajung la clasa doamnei Rodica Mandache și a domnului Eusebiu Ștefănescu. Anii facultății m-au călit, m-au transformat în oțel. Am plâns mult, am suferit, e greu să-ți descompui sufletul, dar altfel nu poți face meseria aceasta sfântă. Doamna Mandache a scos untul din mine, din noi. Domnul Eusebiu ne alina. A fost cea mai frumoasă perioadă. Am parcurs un proces de căutare în care mi s-au revelat multe.

Am avut multe proiecte și am devenit mamă, am două fetițe – steaua și soarele, cum le numesc eu. …După facultate, am picat două castinguri la teatru, unul cu domnul Mălăele și unul cu domnul Puric. Am fost dărâmată și bulversată pentru că la primul, am fost anunțată inițial că l-am luat și la al doilea, mi s-a spus că am atât de multă emoție că pot face toată sala mare de la TNB să plângă. Și totuși, nu l-am luat! Mi-am dat seama că viața voia să-mi dăruiască altceva. La scurt timp, am semnat un contract cu un serial cunoscut, unde am făcut comedie. Am adorat să joc, să cunosc viața de tv și am învățat atât de multe. Între timp, urmam și cursurile de actorie la master. Colegii din tv se amuzau pe seama mea pentru că între secvențe îmi scriam dizertația. După doi ani de filmări, mi-am creat o trupă de teatru independent și am produs mai multe spectacole pe care le-am jucat prin toată țara. Am colaborat cu mai multe teatre. Apoi m-am angajat la altă televiziune, unde eram redactor-prezentator. O altă perioadă de vis! M-am simțit ca într-o școală, am învățat tot ce înseamna producție și faptul că prezentam emisiuni, mă plasa într-o lumină de notorietate.

La trupa de actori s-au mai alăturat și câțiva colegi din televiziune, alături de care am reușit să produc două filme de scurt metraj – “Ai să mă iubești nebunește” și “Acum sau niciodată”, după scenarii scrise de mine. Totodată, regia a fost semnată de mine, iar în ajutor mi-a sărit și regizorul Cătălin Palavescu, cu care am debutat în primul meu film – “Sebastian”.

***

-Ancuța, am aflat multe despre tine din biografia de mai sus. Ai un CV care denotă pasiune și experiență legate de teatru, televiziune și cinematografie. …Dar, cu toate acestea, ești puțin cunoscută în Giurgiu. Ai ocolit cumva orașul sau el te-a ocolit pe tine?

– Știi cum e viața, te ocolește ca să te întoarcă de unde ai plecat. Nu știu dacă am ocolit orașul meu natal. Părinții mei s-au chinuit și au muncit din greu să mă țină în București pentru a avea parte de o educație cât mai bună. Odată cu evoluția mea, am devenit extrem de ocupată și absorbită de capitală. Însă, după ce am devenit actriță, mi-am dorit din ce în ce mai mult să joc la Teatrul Tudor Vianu, ardeam de dorință în sinea mea, dar nu spuneam nimănui. Cu câțiva ani în urmă, am venit spre teatru, dar nu a fost sa fie… Mă frustra idea că nu mi se oferea tocmai mie, giurgiuveancă fiind, șansa de a juca pe această scenă, pe care o visam.

– Cu privire la teatru, pentru tine unde înseamnă ACASĂ?

– Cu privire la teatru, acasă pentru mine înseamnă fiecare scenă pe care urc și îmi dezvelesc sufletul. Pot să-ți mărturisesc ceva? Unul din visurile mele este să fiu actriță la Teatrul Național. Iar în viitor, cu muncă și puțin noroc, poate îmi pun pirostriile în teatrul de acasă, Tudor Vianu.

Ne-ai povestit de unde ai plecat… Dar, unde vrei să ajungi?

– La sufletele cât mai multor oameni, pe scene cu sute de spectatori, cu partituri provocatoare, grele, care să mă răscolească. Poate e cazul să fiu și mai directă, îmi doresc să devin extrem de cunoscută în meseria aceasta. Cu cât voi deveni mai cunoscută, voi ajunge la sufletele a cât mai multor oameni și îi voi vindeca. Citatul meu preferat: „Muncește până când nu mai este nevoie să te prezinți”.

• Cândva ai declarat: “Televiziunea te face celebru, teatrul îți vindecă sufletul”. Asta spuneai acum vreo 7 ani. Între timp ce s-a mai întâmplat? Cât durează terapia legată de această “vindecare”?

• 
  

• Actorii sunt ca psihologii, fac terapie mai întâi cu ei, își rezolvă anumite dereglaje și apoi devin capabili pentru scenă. Eu cred că oricine am fi pe lumea aceasta, fie actor, doctor, casnic, suntem cu toții într-un proces de vindecare. Și avem nevoie de teatru, de artă, ca de apă. Trebuie cât mai degrabă să conștientizăm acest lucru, să-l urlăm din rărunchi, să ne trezim. Teatrul e viață, e „aici și acum”, vibrează și transmite unde de la om la om.

• Revenim la teatru…Ai refuzat vreodată vreun rol?

• Da! Chiar dacă aceste vremuri sunt năvalnice și e greu. Sunt foarte demnă în meseria mea și am principii. Dau totul și nu accept să nu mi se respecte munca. Îmi place să recunosc că sunt fata lui tata, frumoasă și a naibii.

• Ai mai putea refuza să joci într-un rol anume și de ce?

• Noi, actorii suntem pregătiți să jucăm orice rol, să fim în continuă căutare și asumare. Teoretic nu ar trebui să refuzăm nicio provocare, practic nu se știe niciodată. Dar ca să răspund obiectiv, nu cred că aș accepta musical pentru că nu cânt, dar dansez bine .

• Ce fel de roluri aștepți? Ai un rol anume pe care ți-l dorești?

• Aș putea spune mai degrabă că aștept un regizor extraordinar, care să pună în lumină talentul meu, mai ales pe dramă. Știu câtă emoție zace în mine. Puterea mea vine din vulnerabilitatea care stă ascunsă în spatele sufletului meu.

• Încercările tale legate de regie țin de nevoia de a da actorului din tine o libertate deplină de acțiune?

• Ce nebunie! Să joci și să regizezi în același timp este o nebunie…asumată! Valențele mele regizorale se activează dintr-o nevoie de exprimare și mai mare, și dintr-o nevoie de validare.Ține și de fantezie, dacă o ai, trebuie să o exprimi prin toate modurile pe care le ai la îndemână. Am curajul să regizez, să mă joc, să vizualizez un decor, o lumină. Fapt pentru care am regizat un spectacol și două filme. Recunosc că la spectacolul „Pușlamaua”, care are mare succes, am preluat coordonarea regizorală pentru că regizorul oficial a ieșit din proiect. Din nevoie și din ambiție (reacționez bine la nervi și mai ales când cineva mă dezamăgește), am creat o bijuterie cu perle prețioase. Am și o echipă de oameni faini care au urcat în barca mea când era furtună pe mare. Știi cum e? Când cineva are încredere în tine, te obligă să nu-l dezamăgești. Acum recunosc că întâi de toate sunt actriță. Dar îmi place să și conduc, și la propriu și la figurat. Să conduc o echipă, să organizez evenimente, să mă întâlnesc cu oameni, să rezolv, să fiu responsabilă, și nu în ultimul rând să „ofer o pâine”.

• Dacă un rol ți-ar ieşi excepțional dar publicul nu ar lăsa de înțeles că aprecieză jocul tău, cum ai reacționa? Ai fi totuși mulțumită?

• Eheee! Ce întrebare capcană! Uite cum functionez eu, în seara în care joc cel mai bine, din punctul meu de vedere, parcă publicul nu e dat pe spate. În seara în care cred că aș fi putut mai bine, publicul e cucerit. Cum îţi explici asta?! Clar, publicul e inteligent și trebuie lăsat să aprecieze, „să tacă, să simtă” cum ar spune textul scris de tine. Sunt mulțumită ca eu sa fiu pe scenă și oamenii în sală, Dumnezeu are grijă să fie bine, să vibrăm la unison.

• Nu a fost o întrebare capcană, nu asta mi-am dorit. …Cum a fost întâlnirea cu teatrul din Giurgiu?

• Un vis împlinit! Simt că din acest moment sunt completă și fericită ca actriță. Am putere, curaj și mândrie să merg oriunde și să spun – Sunt actriță la Teatrul Tudor Vianu! Și uite că binecuvântarea a venit când mă așteptam atât de puțin, …cu bebelina de două luni, în maternitate! Parcă sunt și mai mândră, mai ales când fug de la repetiție să o alăptez, apoi revin și îmi rostogolesc sentimentele pe scenă. Ce frumos va fi să-i povestesc aceste momente când va fi mare!

• La prima vedere pari o persoană puternică și sigură pe sine, dar pe scena din Giurgiu ai pendulat între forța interioară a personajului și sensibilitatea, fragilitatea sa. Ce impresie ți-a făcut, la prima lectură, textul “Călcând pe melci”?

• Cred ca acest text a fost scris pentru mine. Da! Textul acesta m-a chemat la nivel spiritual. Personajul Maria zăcea în mine de multă vreme și nu pot să fiu decât recunoscătoare că domnul regizor Florin Antoniu mi-a croșetat drumul personajului cu un fir atât de fin, strălucitor. M-a pus în lumină atât de blând, dându-mi libertatea necesară de exprimare, de trăire, fără să mă scape vreo clipă din mână…

• Cum a fost colaborarea cu echipa din Giurgiu cu care ai lucrat pentru a pune în scenă această piesă?

 Oameni cu bun simț, extrem de profesioniști și înțelegători. Din afară mai răsar guri răutăcioase, dar în interior am descoperit o inimă bună care bate încet, fără să se grăbească, cu o energie extraordinar de puternică. Teatrul acesta parcă abia își așteaptă actorii! Ador mirosul, diminețile înfrigurate în care vin cu viteză și odată ce am pășit în teatru simt căldură și motivație. Cred ca va evolua frumos şi sănatos. Are o echipă tânără de actori dedicaţi, personal tehnic experimentat, cu o conducere profesionistă și totodată, onestă. Grație doamnei manager Ana Sivu Daponte, cu proiectele pe care le promovează și le face atât de dedicată, am ajuns eu să joc în Giurgiu.

• Tu ai mai jucat alături de Filip Popa. Noua voastră întâlnire cum a decurs?

• Eu am jucat cu Filip în film. Avem o chimie puternică și m-am bucurat mult să știu că joc cu el. M-am și relaxat rapid, când îți admiri partenerul de scenă, nu poți decât să joci foarte bine alături de el. Prin respect și admirație, poți crea o relație profesională rezistentă. Spectacolul „Călcând pe melci” ne pune în valoare pe amândoi, atât de sinceri, de vii, de umani. Nu-i ușor să joci personajul lui Filip, sper că am reușit să-i fiu sprijin și sursă de energie pe scenă și la repetiții.

• O piesă cu două personaje trebuie să țină seama, cu mare atenție, de fiecare dintre cele două roluri. Rolul tău ți s-a părut la fel de ofertant ca cel masculin?

• Recunosc că aș juca și rolul masculin. Un text în două personaje te ține în priză ca actor, nu îți dă voie să ratezi nicio replică, nu te lasă să respiri. E ca un maraton de performance. Să fii de la început până la final pe scenă, nu-i ușor. E al naibi de greu, ți se zbârlește pielea numai când te gândești că trebuie să-i ții pe oameni cu tine de mână, clipă de clipă. Rolul meu cred că reprezintă esența piesei, deci e extrem de ofertant.

• Ce ai învățat din “Călcând pe melci”?

• Că cel mai important este să ai credință!

• Spre finalul discuției noastre, ce ne-ai mai spune despre tine?

• Sunt multe de spus și oameni care m-au călăuzit sunt de menționat. În călătoria mea artistică, mi-am finisat și latura psihopedagogică, ador să lucrez cu copiii. Susțin ateliere de teatru combinate cu materia de școală. Fac educație nonformală și arterapie. Ca să pot să ajut la un nivel mare copiii, mai ales pe cei neajutorați și care nu au acces la educație, mi-am deschis o asociație – Asociația Culturală Cataleyart.

Trăiesc pentru teatru, actorie, film și pedagogie! Îmi vine să urlu de fericire când mă manifest artistic în aceste domenii.

În prezent sunt mămică de bebelușă de două luni și fetiță mare de patru ani. Am un bărbat alături de mine care mă iubește mai mult decât orice și îmi este alături ca un zid de rezistență.

Iubesc ca o nebună meseria mea și nu mi-aș găsi echilibrul fără familia mea. Nu există una fără cealaltă. Am mare noroc de o mamă echilibrată care m-a educat bine și un tată optimist, care m-a învățat că în viață totul se rezolvă.

Marele cadou al vieții, în prezent, este că am onoarea să joc la Teatrul din Giurgiu, din orașul meu natal. Am această dorință în suflet de multă vreme și am așteptat cu răbdare până când s-a împlinit.

Colaborez cu Protv-ul în zona filmului și era să uit să menționez că sunt și instructor fitness-aerobic. Sunt multe de spus, fac multe și voi face și mai multe! Pentru că pot, pentru că harul meu trebuie să dăinuie, pentru că vreau să am cei mai mândri părinți, vreau ca fetițele mele să fie și mai mândre. Iar oamenii care mă văd, măcar o dată, să schimbe ceva în ei, să devină mai generoși.

• Mai am, totuși, o întrebare. Fundamentală!! …Ești și motociclistă?

• Da, o altă pasiune de-a mea!

• Suntem la finalul anului 2024. Ce le urezi giurgiuvenilor iubitori de teatru?

• Oameni buni, veniți la teatru, respirați teatru, trăiți prin teatru alături de noi! Dumnezeu trimite prin noi, actorii, binecuvântări și lumină.

Un interviu de Gelu BREBENEL