Alex Cioacă: Lumea pleacă din Giurgiu, dar nu de sărăcie, pentru că pleacă şi cei înstăriţi. Mai degrabă, se pleacă din lipsa de oportunităţi reale

În mod cert, revenirea în România nu e ceva pentru cei slabi de înger
Din păcate, la noi apar foarte rar școli noi în ultima vreme, iar cele de tradiție au încremenit în timp
Vom ști că reforma învățământului a reușit, atunci când vom reda școala elevului sau studentului, iar acesta se va întoarce mereu acolo cu drag, ca și cum ar fi a doua casă
Să reinventăm acest oraș ar fi genul de proiect la care ne‑am putea asocia cu toții în consens.

Alexandru Cioacă este de profesie inginer automatist și se ocupă cu cercetarea şi dezvoltarea de noi tehnologii de calcul. A activat în mediul academic și în învățământul superior, fiind doctor în informatică aplicată al universităţii americane “Virginia Tech”. Este născut în septembrie 1983, iar copilăria și‑a petrecut‑o în Giurgiul ani lor ’80‑‘90, de care îl leagă amintiri dragi. A reprezentat Şcoala „7” și Colegiul Naţional „Ion Maiorescu” la olimpiadele naționale de matematică, iar în timpul liber oscila între casa bunicilor din „Cartierul Bâlciului” și sălile de calculatoare ș jocuri mecanice din centrul orașului. După liceu a plecat să studieze la Universitatea Politehnică din Timişoara, un oraş cunoscut în epocă drept „Hackervill”, pentru densitatea si diversitatea de programatori tineri si talentaţi. A făcut parte din primele generaţii de tineri români care au beneficiat de bursa „Erasmus”, prin intermediul căreia a ajuns să studieze la „Politecnico di Milano” în anul 2006. De curând s‑a stabilit iar în România, pentru că se vede un rebel care poate să reuşească oriunde, dar mereu împotriva curentului

– În copilărie, fiecare copil visează să ajungă ceva, când va fi mare. Tu ce îţi doreai și de ce ?

– Ca orice copil din generația mea, mă închipuiam în diferite ipostaze de om mare, dar nu neapărat într‑un mod serios. Era o joacă, un exercițiu de imaginație, un mod de cunoaștere a realități Pe măsură ce aflam, de obicei întâmplător, de o anumită ocupație sau meserie care mă intriga, încercam să mă imaginez în acea postură. Însă nu cunosc pe nimeni din generația mea care să fi fost într‑atâ de determinat încât să ajungă ceea ce și‑a propus în copilărie. Unii ar putea spune despre noi că am fost nehotărâți de mici, dar trebuie luat în calcul contextul istoric în care am crescut.

– Fiecare dintre noi suntem o mică parte dintr‑un context istoric. Cum începe povestea ta?

– Am venit pe lume în Giurgiu, în toamna anului 1983. Tot aici mi‑am petrecut copilăria și adolescența, alături de familie, rude vecini și multi alți copii de vârstă apropiată. Părinții noștri făcea parte din generația anilor ‘50‑’60 și reprezentau speranța omenirii de a se reconstrui după războiul care schimbase ordinea mondială.

– Câtă „vină” poartă părinţii pentru devenirea ta?

– Părinţii mei au făcut parte dintr‑o generație care a crescut într‑un anume tip de regim, iar amintirile despre acea perioadă ne par acum ușor contradictorii. Însă ceva i‑a făcut pe aceștia să vrea să ne aducă pe lume și, probabil, tot acel ceva i‑a făcut să se ridice în decembrie ‘89: o speranță pentru viitor. S‑a nimerit cumva ca fix generația mea să fie prima care începe școala primară după Revoluție. Iată cum noi aveam șansa unică de a porni de la zero în această nouă lume bravă. Veneam după „șapte ani de acasă” făcuți, ca mai toți copiii din Giurgiu, la casa bunicilor, sub calda supraveghere a lor și a părinților, când veneau de la muncă. Îmi amintesc vag cum atmosfera în societate era gri și apăsătoare, de parcă era sfârșit de epocă, în antiteză cu energia noastră latentă, a copiilor care de‑abia porneau în viață.

– Erai cumva nerăbdător să se întâmple ceva?

– Nu ceva radical, pentru că eram doar un copil, doar așteptam să cresc, să merg la școală, să urmez traseul de viață prescris în societatea acelor vremuri. Apoi, am asistat cum lumea din jurul meu se schimbă fundamental, iar acea atmosferă mohorâtă s‑a transformat într‑un haos fascinant de culori şi sunet. Până și oamenii mari păreau derutați de schimbarea de regim, darămite noi, copiii! Elevi de școală fiind, mult mai receptivi la tranziția din jurul nostru, constatam cum aproape tot ce învățasem despre lume în cei șapte ani de acasă nu se mai aplică. Dacă până atunci eram obișnuiți să ne imaginăm viitorul într‑un mod foarte liniar și sec, acum aveam în fa noastră un spectacol care ne arăta alte posibilități, mult mai numeroase și mai interesante. Brusc, aveam acces la mai multă media decât puteam duce, fie noi, fie oamenii mari: televiziuni și radio, cărți și reviste, calculatoare și jucării. Apăruseră pe piață noi produs alimentare, mărci de haine, mașini și piese de mobilier, lucruri care par normale într‑o economie de piață. Iar noi, ușor impresionabili ca orice copil, trebuia să ne gândim cu seriozitate la ce vom fi când vom fi mari, cu toată această varietate în jurul nostru, care se cerea încercată.

– În contextul acelei schimbări, cum te gândeai la viitor?

– Ca orice copil, am explorat pe rând modelele pozitive la care eram expus, dar, repet, fără consecvență. Probabil pentru a ne stimula să luam decizii pentru viitor, toții copiii erau provocați în familie sau la școală să își afirme public niște obiective mărețe de vi deopotrivă nobile și reputabile. Când luam cuvântul și ne afirmam aceste aspirații, se aștepta să anticipăm o glorie ce o vom consuma în viitorul îndepărtat. Trebuia să ne ridicăm la înălțimea momentului și să ne asumăm cu solemnitate și aplomb o profesie. Discuția nu se purta în jurul trăsăturilor de personalitate care ne defineau sau asupra tipului de comunitate în care am fi vrut să ne regăsim. În momentul în care eram intrebați ce vrem să ne facem când o să fim mari, nu mai eram copii ci eram viitoare profesii, rotițe funcțional dintr‑un angrenaj utilitarist care aparținea unei societăți ce încă exista, dar pe care trebuia să o construim. Ba mai mult, atunci când această discuție se isca între colegi de scoală sau prieteni de joacă, se simțea o stare de competivitate nenaturală pentru acea vârstă, care ne transforma pe toți în concurenți feroce de reality‑show își supralicitează identitatea și intențiile, din dorința de a se remarc din grup.

Erai pregătit pentru concurenţa care se anunţa?

– E‑he! Evident, …nu cunoșteam statisticile legate de piața muncii sau codul ocupațiilor profesionale, deci nici faptul că nu exis atâtea posturi de astronaut – probabil epitomul clișeelor copilăriei – pe cât de mulți ne manifestam interesul. Dar știam cu toții că vre să fim ceva special pentru tot restul vietii, poate atât de speciali încât să reprezentăm întreaga rasă umană, metafora astronatului ce explo[1]rează necunoscutul.

– Ai plecat din Giurgiu urmându‑ţi studiile, apoi profesia. Cum a început acest drum?

– Mă pregatisem în ultimii doi ani de liceu pentru Automatică, la București, și așteptam rezultatele de la bacalaureat ca să pot să mă înscriu la examenul de admitere și să devin, în sfârşit, student. Eram destul de bine pregătit pe materiile de examen, întrucât lucrasem cu profesorii Panaitopol la matematică, iar informatica o stăpâneam destul de bine. Însă am reușit să mă autodepășesc la bacalaureat și să obțin cea mai mare notă din întreg județul.

– Hopa! Cum ţi‑ai reevaluat şansele?

– Având la îndemână acest rezultat, mi‑am dat seama că valoarea mea „pe piață” tocmai a crescut și pot să încerc să fac ceva deosebit, adică să nu merg la București, cum ne este scris la toți din Giurgiu. Voiam ceva mai occidental, că să nu zic mai exotic, dar, din păcate, pe vremea aceea nu eram membri în Uniunea Europeană și, prin urmare, nu puteam studia cu ușurință în străinătate.

– Mă faci curios. Ce a urmat?

– Într‑un acces de nebunie frumoasă, am decis să merg la Politehnica din Timișoara, tot la Automatică, opțiunea care mi se părea cea mai bună, geografic și cultural, de a studia în Occident. Aveam prieteni din Ardeal și Banat, pe care îi cunoscusem la olimpiadele naționale sau pe forumurile de programare de pe Internet, care mi‑au explicat ce înseamnă Timișoara și îmi recomandaseră atât școala, cât și orașul. Și ei urmau să dea admitere acolo sau erau deja studenți, iar cu puțin noroc puteam fi colegi. Mi‑a sur ideea și am luat în calcul această opțiune încă înainte de bacalaureat, dar parcă nu îndrăzneam să o pun în practică. Rezultatele de la bac mi‑au dat încrederea că pot să încerc acest lucru. Bineînțeles că părinții s‑au opus inițial, pentru că li se părea ceva foarte neobișnuit și pe bună dreptate, dar până la urmă m‑au ințeles și m‑au sprijinit. Așa că am plecat singur, cu trenul de noapte, către necunoscut, să găsesc facultatea și să mă înscriu la examenul de admitere.

– Îmi aminteşti de un personaj giurgiuvean – Marin Cristea, fost ministru al dezvoltării imediat după Revoluţie, pe care, în liceu fiind, l‑a trimis marele profesor Savin Popescu la un fel de Olimpiadă, la Bucureşti. Când, după week‑end, l‑a întrebat: Spune Marine, ce ai făcut la concurs?, țăranul de atunci i‑a răspuns sincer şi încurcat: Nimic, dom’ profesor, că n‑am găsit liceul unde se da concursul…. Pentru tine cum a fost acest nou mare început?

– Pentru mine, de aici, totul a decurs foarte bine. La examenul de admitere am obținut maximum de puncte, pentru că eram într‑ formă psihică foarte bună. Am intrat la facultate cu bursă, m‑am mutat în celălalt capăt al țării, mi‑am făcut noi prieteni, am învăț cât am putut de bine și mi‑am trăit studenția.

– Cum a fost să fie la Timişoara?

– Deși tot în România, am fost expus unui alt tip de cultură, având de‑a face cu colegi bănățeni, ardeleni, olteni, nemți, sârbi, maghiari și alte etnii cu care m‑am înțeles foarte bine. Am aflat despre istoria noastră lucruri pe care nu le învățăm în manualele istorie. Am cunoscut colegi care mi‑au devenit prieteni pe viață, dar și profesori remarcabili, de la care am avut multe de învățat. Am asimilat puțin din etica bănățeană de viață și muncă și îmi place să cred că și eu am fost un bun ambasador al sudului valah. Într‑un final, tot Timișoara mi‑a dat ocazia să învăț în străinătate, fiind trimis cu „Erasmus“ la Politehnica din Milano în timpul celui de‑al patrulea an de studii. După terminarea facultății, am avut ocazia să continui tot la Timișoara cu studii postuniversitare, dar știam că mă mai așteaptă o încercare în cariera mea academică: voiam să fac studii postuniversitare în Statele Unite și să lucrez în cercetare, pentru a mă testa la un nivel mondial. Așa că m‑am întors la București pentru câteva luni să‑mi pregătesc aplicația, după care am plecat iar.

– Ai lucrat în străinătate?

– Bineințeles că da. A trebuit să‑mi câștig singur existența pentru a‑mi plăti taxele școlare, pe care altfel nu mi le‑aș fi permis. Studiile universitare și post‑universitare oferite de școli americane au un cost foarte mare în comparație cu restul lumii. Spre deosebire de preconcepțiile neoașe, în acele părți nu exista burse în sensul nostru de „bani gratis”, dar ți se dă șansa să lucrezi în cadrul școlii pentru salariu și experiență. Așa că m‑a angajat într‑unul din laboratoarele de cercetare din campusul universității de îndată ce am început studiile, unde am lucrat alături de alți colegi doctoranzi timp de cinci ani, până la absolvire, cu excepția unei perioade când am fost detașat într‑unul din laboratoarele federale de cercetare. Această practică este de altfel foarte populară în marile universități de afară. Majoritatea masteranzilor și doctoranzilor nu se rezumă doar la a participa la cursurile din programa de studii, ci contribuie activ la activitățile de predare, cercetare și administrare ale universității. Odată ce vezi acest lucru din culise, îți dai seama că ei sunt cei care fac „pământul” să se învârtă.

– Care erau rigorile, cum te‑ai adaptat?

– Activând în mediul academic, rigorile erau extrem de mari. Cercetarea științifică este un domeniu foarte competitiv, în care concurezi cu alți specialisti pe un subiect ultra‑specializat. Est genul de meserie pe care o urmezi din pasiune, pentru că îți solicită tot interesul și concentrarea de care poți da dovadă asupra subiectului studiat. Trebuie să citești foarte multă literatura de specialitate pentru a fi la curent cu domeniul și, în cazul științei calculatoarelor, îți trebuie competențele tehnice necesare pentru a inova nu doar teoretic, ci și practic. Zi de zi citești, programezi, analizezi rezultate, notezi observații, tragi concluzii, discuți cu colegii sau cu îndrumătorul, scrii lucrări și rapoarte, mergi la conferințe să‑ți prezinți rezultatele și dezbați cu ceilalți din domeniul tău. Să lucrez în cercetare, ca om de știință, mi‑a permis să îmbin cele două pasiuni pe care le‑am avut de mic: cunoașterea și calculatoarele. Dar nu oriunde, ci acolo unde se întâmplă lucruri interesante și nu cu oricine, ci în compania celor mai buni.

– Vorbeşti de cei mai buni. Iar eu, am să te întreb: cum ai revenit în România?

– Sunt o persoană de un optimism mascat, așa că am revenit în țară mai degrabă precaut decât plin de speranță. Să revii în Romania după ce studiezi și lucrezi câțiva ani buni afară, este o decizie greu de luat și încă și mai greu de pus în practică. Nu spun asta doar din proprie experiență, ci și din relatările altor persoane care au trecut prin experiențe similare.

– Şi… cum a fost?

– Pe scurt, este ca și cum întreg universul conspiră împotriva ta. Și, chiar dacă treci cu bine peste tot și toate, te va urmări toată viața spectrul deciziei luate. Să te întorci în România nu a fost niciodată văzut cu ochi buni de societate. Nu a fost nimeni lăudat pentru asta decât din curtoazie și, poate, de milă, ca și cum întoarcerea în țară a fost un accident mai nefericit decât să te naști aici. Te vor intreba atât de mulți oameni de ce te‑ai întors în țară, încât vei începe să întrebi chiar și tu asta. În mod cert, revenirea în România nu e ceva pentru cei slabi de înger.

– Erai pregătit pentru asta?

– Spre deosebire de alte cazuri, eu am luat în considerare de la început această opțiune. Știam exact ce urma să fac în străinătate- să continui studiile și să fac știință – iar contractul era pe cinci ani. Sigur, ulterior puteam să găsesc o formulă prin care să îmi prelungesc șederea, dar sunt o persoană pragmatică și gândesc în termeni de proiecte, iar un nou proiect de viață ar mai fi însemnat încă 5‑10 ani. Mai mult, eu mai fusesem plecat o dată din țară în facultate, ca student de schimb, așa că știam drumul înapoi. Alții își dau seama de‑abia acolo, mai repede sau mai încet, dar fiecare om are motivele lui personale să o facă și are dreptul să i le respectăm.

– La ce te gândeai atunci?

– Odată ce ai început să iei în considerare acest gând și să îți planifici întoarcerea, începi să simulezi în cap fel și fel de scenarii. Te gândești cum va arăta viața ta după ce te întorci, ce anume s‑a schimbat în lipsa ta și cum vei fi privit de către ceilalți. Dac ești o persoană calculată, se instalează pe tăcute o neliniște mentală despre resursele pe care trebuie să le aloci ca să îți muți toate socotelile într‑o nouă viață. Să te relochezi dintr‑o parte în alta te ca timp, bani și energie, ceea ce te va trage în spate cu câteva luni de viață. Iar România nici nu părea că ar putea să mă ajute să le recuperez ușor.

– Ce gândeşti tu despre o asemenea întoarcere‑reîntoarcere, ce gândesc alţii?

– Din momentul în care simți că ai nevoie de ajutor, susținere sau pur și simplu de validare pentru decizia de a reveni în țară, începi să transmiți aceste intenții celor apropiați. Deși ți‑ar fi atât de util un feedback, nu e genul de discuție pe care să o invoci pur și simplu. E un subiect sensibil, care poate genera reacții puternice. Dacă ai apucat să‑ți faci o familie în străinătate, probabil că de acolo trebuie începi. În rest, primii care vor afla vor fi familia de acasă și prietenii de‑o viață. Bineînteles că tuturor li se va părea o idee proastă „– Cum să te întorci în România? De‑aici lumea pleacă și nu mai vine înapoi. Mulți nici nu se mai uită înapoi!” Asta își spun românii între ei de zeci de ani, de au ajuns s‑o creadă.

– Sunt curios dacă şi tu ai început să crezi asta. Dar, te‑am întrerupt, te rog să continui şi păstrăm întrebarea…

– Primul an după ce m‑am întors în țară l‑am petrecut la nenumărate ghișee, încercând să mă reînregistrez în evidența statului, ca un bun cetățean. Nu fusesem plecat o perioadă foarte lungă, dar se pare ca țara asta de‑abia așteaptă să scape de tine, pentru că deja nu mai figuram în anumite înregistrări. Am presupus că am avut noroc, pentru că alții în aceeași situație cu mine figurau cu datorii și litigi de care nu știau. La fiecare birou de relații cu publicul eram privit ca un caz exotic, care trebuie examinat cu suspiciune. Pe măsură ce interacționam cu funcționarii statului ca să mă repună în drepturi și obligații, mă simțeam din ce în ce mai mult ca un intrus. Nu mi-a urat nimeni „Bine ai revenit în țară!”, însă eu a trebuit să găsesc de cuviință să le cer tuturor scuze pentru deranj.

– Mai te simţi ca şi cum ai deranja?

– Nu!… Au trecut cinci ani de când am revenit în țară. Nu pot să zic că trecem printr‑o perioadă excelentă, dar mă așteptam la asta. Avem mult de lucru pe aici că să ne facem un rost care să ne țină să nu mai plecăm din țară. Pentru cei cărora le place să construiască și au răbdare, terenul e fertil, dar plin de hățișuri. Unii nu au răbdare, sau chiar dacă au, consideră că nu se merită. Îi înțeleg perfect pe cei care își încearcă norocul prin alte părți. Nu le pun la îndoială decizia de a pleca, dar nici nu îi voi speria dacă vor să se întoarcă. Le zic: „– Veniți, fraților, dacă vreți, că nu e chiar așa de rău! Ai fost plecat in lume și acum ți‑e frică să te intorci acasă? E tot așa cum o știai, numa acum știi mai multe”. Am văzut că mai revine lumea în țară, dar sun puțini la număr. Putem măcar să‑i lăsam în pace.

– Hai să revenim cu picioarele în România. Ţi‑a placut şcoala, să înveţi… Cum ar trebui reformat învăţământul românesc?

– Mi‑a plăcut să învăț lucruri interesante și să fiu înconjurat de oameni cu interese intelectuale. Așa că mi‑am petrecut cea mai mare parte din viață în școli, mai întâi în bancă, apoi la catedră. Am învățat în mai multe campusuri universitare, am trecut prin diferite amfiteatre, laboratoare și biblioteci, am interacționat cu sute de colegi. Am lucrat în învățământul superior timp de opt ani, dintre care trei în România. Și, cu toate acestea, nu am un răspuns clar la această întrebare, dar pot să va spun cum văd eu lucrurile.

– Trebuie să recunosc că aici voiam să ajungem, încă de la început…

– În mod cert, reforma învățământului este un subiect aflat în dezbatere publică peste tot în lume. Se pare că mai toate sistemele de educație au dezvoltat probleme sau pur și simplu încearcă să se adapteze la noile realități sociale. La noi în țară, cred că exist un consens că suntem într‑o criză ce are nevoie să fie remediată de urgență.

– Urgenţa asta… nu se mai termină!

– Pentru că strategia abordată pare că se concentrează pe dezvoltarea unor soluții „din mers” și nu este construită pe baza unor principii.

– La ce te referi?

– În nici un caz la condițiile precare din școli, la lipsa materialelor didactice sau salarizarea precară a personalului, pentru că aceste probleme sunt concrete și se cunosc. De câțiva ani încoace, avem parte de diferite politici naționale sau europene care vizează aceste neajunsuri punctuale și cuantificabile. Educația pare a fi o prioritate (cel puțin la nivel declarativ) a tuturor celor care se succedă la putere, dar cred că e nevoie și de un alt fel de reformă, să‑i spun „civică” și care reevaluează rolul școlii în societate.

– Cum vezi tu acesată reevaluare?

– Ca să realizăm acestă reevaluare, e nevoie să reflectăm, adică să ne gândim pe bune și cu realism, la ce înseamnă școala pentru fiecare dintre noi, dar și pentru societate, ca fenomen social și experiență de viață. Ce ne așteptăm de la instituțiile școlare – să formeze buni cetățeni sau să producă specialiști calificați? Mai sunt școlile principala sursă de educație pentru tineri și adulți deopotrivă sau au apărut alte forme de informare (ca Internetul), care s‑ar putea să contribuie mai mult la formarea bagajului nostru de cunoștințe? Ce implicații are acest fapt și cum am vrea să stea de facto lucrurile? De asemenea, trebuie să ne gândim dacă ne place modul în care ne raportăm noi, ca societate, la fenomenul școlar. Ce anume mai reprezintă pentru români școala, ca instituție și ca simbol? Dar în alte țări? Cum sunt văzuți în societate actorii din educație? Sunt respectați profesorii de către elevi? Dar elevii de către profesori? Dacă reflectăm la aceste subiecte și altele legate de ele, s‑ar putea să descoperim una sau mai multe crize profunde în învățământ, dar odată cu ele și soluţii.

– Mereu s‑a vorbit despre crize în învăţământ, mereu vreun guvern a lăsat să se înţeleagă că face ceva. Realitatea ne contrazice, pentru că batem pasul pe loc şi pierdem timp preţios… Există vreun model salvator de care ne putem lega?

– Personal, am avut ocazia să observ rolul școlii în societate cât timp am fost implicat în fenomen. Cei trei ani petrecuți la catedră în România m‑au învățat multe despre sistemul nostru de învățământ. Activam ca lector universitar titular la o școală înființată recent, cu dotări moderne și un colectiv didactic titrat, așa cum ne‑am dori să fie cât mai multe școli în România. În plus, fiind o instituție la început de drum, mi s‑a acordat libertatea „editorială” de a aplica propriile metode legate de modul în care ar trebui să desfășurăm activitățile școlare. Acolo nu doar predam cursuri și seminarii, dar eram foarte implicat în partea de management educațional, contribuind personal la proiectarea și acreditarea unor programe de studii de licență și master. Am făcut parte din consilii profesorale și din comisii de admitere. Am organizat conferințe științifice, am jurizat concursuri școlare, am colaborat cu colegi de la alte școli în proiecte europene. Am gestionat personal un centru de consiliere de carieră pentru tineri. Practic, am participat din plin la ridicarea unei școli ce își propusese să pună studentul în centrul procesului de educație. Și nu spun asta ca să mă laud, ci ca să arăt cât de multe activități se desfășoară în școli, fiecare dintre ele fiind susceptibile la reformă. Reformarea învățământului românesc nu privește doar activitățil din clasă, ci toate procesele din educație. Și sunt foarte multe.

– Cum ne raportăm, la nivel naţional, la inovaţia în educaţie?

– Mi‑ar plăcea ca inovația în educație să fie un fenomen răspândit în România, dar din păcate la noi apar foarte rar școli în ultima vreme, iar cele de tradiție au încremenit în timp. Reforma învățământului românesc începe, în primul rând, de la crearea condițiilor propice care să atragă și să canalizeze energii creatoare. Fie că vorbim de școli noi sau de tradiție, publice sau private, trebuie să le lăsăm cuprinse de un spirit de înnoire. Nu e de ajuns să reflectăm la reforma învățământului românesc prin eseuri sau analize, trebuie să încercăm să o facem la fața locului, și să implicăm întreaga societate în acest demers. Am simțit asta din propria experiență, proaspăt ieșit de pe băncile unor școli de prestigiu, pus în situația de a contribui la ridicarea alteia. Mi s‑a dat șansa de a fac propria mea mica reformă în învățămant și am descoperit că poți să faci multe lucruri remarcabile și de impact atunci când ești lăsat să lucrezi și ești ghidat de bunul‑simț de a lăsa în urmă ceva folositor pentru cei care vor să învețe.

– De ce este atât de greoi să reformezi ceva în cea ce ţine de învăţământul nostru? De unde ar trebui pornit?

– Ca să ne dăm seama cum ar putea fi reformat învățământul românesc, am putea să începem de la formatul său actual. Sistemul educațional folosit de aproape o sută de ani în aproape toata lumea (inclusiv la noi) le cere elevilor și studenților să meargă la școală, liceu sau universitate în fiecare zi, similar cu un job full‑time. Nu doar că își petrec toată ziua la școală, dar mai primesc și teme sau proiecte pentru acasă. E foarte bună această intenție, pentru că sunt la vârsta la care trebuie să acumuleze informație și activitățile școlar să fie prioritățile lor de zi cu zi. Dar câți dintre ei chiar depun efortu să se achite de teme într‑un mod onorabil? Atunci când tinerii copiază tema de la colegi, o rezolvă în lehamite sau pur și simplu refuză să se achite de sarcini, girăm o atitudine superficială care provine dintr‑o lipsă autentică de interes. Mai degrabă și‑ar ocupa timpul făcând alte chestii, care li se par mai interesante. Așadar, un prim obiectiv pentru reforma sistemului de învățământ ar fi să‑i inspir pe elevi și studenți să învețe și atunci când nu sunt la școală.

– Mie mi se pare că adeseori, învăţământul românesc, în lipsă de performanţe şcolare, impune în şcoli un soi de rigori care ţin mai mult de ordine şi disciplină şi asta devine prioritar. Nu mai contează ce înveţi în liceu, dacă iei examenele, trebuie însă ca neapărat să stai cuminte…

– …Păi, dacă sistemul nu a reușit să‑i inspire pe elevi cu cartea, … atunci pretindem de ani de zile că în școli trebuie să domnească o atmosferă cu tușe cazone. Toate activitățile se întâmplă în grup, la ore fixe și în unison, sub stricta supraveghere a unei figuri autoritare – cadrul didactic. Procesul de predare a cunoștințelor se desfășoară după un orar rigid, astfel încât disciplinele de studiu se succed cu repeziciune, câte 1‑2 ore fiecare, cu mici pauze între ele. Tinerii sunt expuși zilnic la informație ce vine din mai multe domenii diferite și le cerem să o asimileze în profunzime, poate chiar până la nivel de aplicare în practică. Dar pentru asta, trebuie măcar să fie prezenți și receptivi la cunoaștere. Statisticile spun că avem o problema mare în rândul generațiilor de mileniali cu absenteismul și cu abandonul școlar. Principala grijă a multor tineri este de a inventa scuze pentru motivarea absențelor.

– Cum am ajuns aici?

– Sunt mai multe întrebări: De ce elevii nu sunt interesați de ceea ce se întâmplă la școală? De ce nu le face plăcere să meargă la lecții? De ce nu sunt nerabdători să revină acolo, zi de zi? E de vină formatul actual al sistemului de educație pentru această lipsa de interes ? Nu știu, dar trebuie să‑i facem pe copii să se întoarcă de bună voie în școală și apoi vom putea face mult mai ușor această reformă. Vom ști că reforma învățământului a reușit atunci când vom reda școala elevului sau studentului, iar acesta se va întoarce mereu acolo cu drag, ca și cum ar fi a doua casă. Atunci când prezența la cursuri va fi covârșitoare și efervescentă, atunci când elevii și studenții vor fi proactivi și dedicați în a se achita de lecții și proiecte. Atunci când ei vor simți și noi vom observa că se întorc toți, dar absolut toți, de la școală, mai buni și mai deștepți cu fiecare zi ce trece. Nu e de ajuns să reformăm învățământul ca să devină mai eficient din punct de vedere socio‑economic, trebuie să‑l facem plăcut și luminos.

– Ce înseamnă pentru tine noţiunea de patriotism? Cum se manifestă?

– Patriotismul reprezintă o stare de spirit, chiar o trăire interioară, deci este un concept subiectiv și care poate avea mai multe interpretări, în funcție de persoană. Există un consens în mentalul colectiv asupra definiției de „atașament față de patrie”, dar depind ce înțelegem prin „patrie” și depinde cum înțelegem să ne raportăm la ea. Unii spun că patria e țara în care te‑ai născut, dar alții spun că ar fi țara în care te stabilești pentru că îți oferă un trai mai bun. Avem patrioți în armată care au jurat să își dedice viața apărând patria, dar tot patrioți pot fi considerați și cei din sistemul de sănătate. Până la urmă, patriot poate fi oricine își manifestă atașamentul, într‑un mod nobil, protectiv și productiv, față de ceea ce consideră a fi patrie.

– Dar pentru Alex Cioacă, pentru tine, cum se manifestă?

– Patriotismul meu se manifestă mai degrabă local, pentru că înțeleg drept „patrie” locul care m‑a crescut. Nu cred că putem să avem toți drept patrie Bucureștiul, dacă ne‑am mutat acolo de câți ani, la fel de bine cum nu putem spune că patria noastră e toată țara, dacă noi nu avem nicio legatură cu anumite zone, pe care nici nu le‑am vizitat, și nici nu le știm poveștile. În schimb, știu Giurgiu pentru că m‑am născut și am crescut aici, tot aici am familia și neamurile, ca mic copil am bănănăit pe străzi și ulițe, merg la Dunăre și la pădure în timpul liber, am congregat cu drag mereu cu giurgiuvenii pe oriunde ne‑am găsit. Giurgiu și împrejurimile sale sunt patria mea și încerc să o apăr cum știu, să o promovez pe unde pot și să contribui, dacă am loc. Îmi place să cred că fiecare român ține la locul său de baștină și face tot ce‑i stă în putere ca să‑l facă ma bun. Dacă fiecare dintre noi ne‑am vedea de felia noastră, ne‑ar fi mult mai bine la toți, la un loc. În schimb, nu mă conving deloc declarațiile sforăitoare ale patrioților care vor să fie de toate și, defapt, nimic concret.

– Există tendinţa de a ne dori să fim atât de europeni încât să putem accepta să fim ai nimănui. Poţi să accepţi asta?

– România este amplasată în Europa, nu în Asia, Australia sau Africa. Ba mai mult, suntem membri ai Uniunii Europene, ceea ce înseamna că am fost recunoscuți de celelalte țări din acest club drept oameni serioși, iar țara noastră poate acum să colaboreze permanent, transparent și eficient cu celelalte țări europene. Suntem români, deci europeni. Nu putem să ne dorim să fim ceea ce nu suntem, dar nici nu putem fugi de noi inșine. Cred că discuția nu este dacă ne dorim să fim europeni, ceea ce e clar că suntem, ci discuția este ce fel de europeni vrem să fim sau deja suntem. Am călătorit mult prin Europa, atât în Vest cât și în Est, și am cunoscut diferiți oameni. Este o diferență mult mai mică de mentalitate între noi și ceilalți europen decât între noi și asiatici sau chiar între noi și americani. Europa are o istorie bogată și comună tuturor, dar, după traumele războaielor mondiale din secolul trecut și din pricina autoizolării provocate de Cortina de Fier, este necesar să se succeadă multe generații până să ne înțelegem iar între noi, europenii … Să fii european și să fii român nu pot fi două concepte care se exclud, ba dimpotrivă. Suntem și europeni, și români, iar unii dintre noi mai suntem și giurgiuveni sau, de ce nu, dunăreni, munteni și valahi. Sunt identități care au sens pe diferite scări de magnitudine, în diferite contexte, și au rolul de a ne îmbogăți personalitatea adăugându‑se una peste cealaltă.

Când ne întâlnim cu un estonian, un italian sau un croat, suntem toți europeni și asta ne unește. Dar fiecare vine dintr‑o altă țară sau regiune, iar asta este ceea ce ne deosebește, adică ne face interesanți unul față de celălalt, pentru că fiecare are poveștile lui, și de aici putem începe să ne descoperim și să ne cunoaștem reciproc.

– Cum ţi se pare Giurgiu, când revii pe aici. Te mai încape?

– Pentru mine, Giurgiu este acasă și încerc să‑mi asum acest lucru. Revin aici cât de des pot, câteodata stau cu săptămânile. Aici sunt familia și neamurile, prietenii de‑o viață care au rămas în oraș (și îi apreciez pentru asta), tot aici am afaceri, dar și locuri secrete în care mă refugiez. Mi se pare că orașul nostru suferă de aceeași dramă pe care o suferă toată România. Locuitorii săi îl părăsesc în căutarea unui trai mai bun, plecând fie la București, fie în străinătate. Aud păreri care spun că lumea pleacă din cauza sărăciei. Fals! Să nu‑mi spuneți că din Giurgiu pleacă doar oamenii săraci, iar oamenii înstăriți rămân aici. Nu oricine își permite să se mute la București sau în altă țară. De obicei tinerii sunt cei care pleacă și o fac imediat după liceu, atunci când ating maturitatea și vor să își înceapă viața, să își urmeze visul din copilărie, să facă lucruri care contează pentru ei, fie că e vorba de școală, bani sau carieră. La acest capitol, orașul Giurgiu nu poate să‑i ajute. Nu le oferă oportunități, nu îi motivează în niciun fel, nu le inspiră încredere pentru viitor. Încearcă să recomanzi unui elev de liceu să rămână în Giurgiu după bacalaureat – probabil vei fi considerat nebun. Giurgiu este orașul interzis celor cu vârste între 18 și 25 de ani, pe care comunitatea îi excomunică subconștient din rândurile sale, trimițându‑i pe alte meleaguri să devină oameni mari așa cum triburile primitive își trimiteau băieții în sălbăticie ca să devină bărbați. Giurgiu are multe aspecte pozitive, pe care am putea pune bazele unei comunități prospere, dar suntem foarte departe de a realiza ceva, pentru că nici măcar nu ne‑am propus. Ne batem cu pumnul în piept că suntem patrioți, dar rămânem la nivel de declarații bombastice. Pe când orice lucru bun începe de la firul ierbii, construind ceva solid pe ceea ce‑ți oferă locul. Giurgiu este un oraș de frontieră, cu vamă pentru autovehicule și trenuri, precum și port fluvial. Sunt premisele excelente pentru a dezvolta comerțul și transporturile, poate chiar și turismul, dacă am identifica obiective de interes. Trebuie să ne folosim la maximum de faptul că trăim într‑un mare punct de tranzit. Nu trebuie să mergem noi după bani, ci vin ei la noi. Ați văzut câte mașini de pasageri și tiruri de marfă trec pe la noi, în drumul lor dinspre Europa spre Asia sau în sens invers? Mergeți de câteva ori în rondul de la vamă, fie ziua sau noaptea, și numărați câte mașini trec pe minut. Iar dincolo de pod este Ruse, unul din cele mai mari orașe din Bulgaria, cu care avem istorie comună, ca doi vechi vecini. Pe vremea regimului comunist, când eram izolați de restul lumii, a fost legătura noastră cu lumea liberă, găsind la ei mărfuri care nu existau în comerț la noi. Iar datorită turnului de telecomunicații la care puteam să ne conectăm, urmăream mai multă televiziune decât cele două ore transmise la noi în țară. La mai puțin de o oră spre nord avem capitala țării și unul din cele mai mari orașe de pe continent. Am întâlnit oameni din țara asta care atinseseră vârsta maturității dar nu vizitaseră deloc Bucureștiul. Pe când pentru un giurgiuvean este ceva banal, ca și cum am fi un cartier al capitalei. Câteodata fac mai puțin timp din Giurgiu în București decât din Berceni în Pipera. Acesta este lozul pe care l‑am tras, noi, giurgiuvenii. Cu toate acestea, ne complacem cu o mentalitate provincială, ca și cum am fi un sătuc din creierii munților. Nu, nu suntem izolați de civilizație, ci suntem la răscruce de drumuri. Și se pare că e degeaba, pentru că nu știm să folosim acest lucru în folosul nostru. Așa că trebuie să plecăm în alte locuri din lumea asta, căutând alte oportunități și conjuncturi favorabile.

Nu în ultimul rând, trebuie să ne cunoaștem mai bine istoria locală și regională: Giurgiu, Dunărea, Ruse și împrejurimile. De când există așezări umane pe aceste maluri ale Dunării și de ce au ales acest loc? Cum au privit acest târg marile puteri ale vremurilor, fie că era vorba de imperiul roman, bizantin sau otoman, hoardele de migratori sau negustorii care întrețineau comerțul global? Ce personalități marcante au locuit în acest oraș și ce i‑a ținut pe ei aici ? Care epoci au fost remarcabile pentru dezvoltarea acestei comunități și cum putem să le repetăm? Să reinventăm acest oraș ar fi genul de proiect la care ne‑am putea asocia cu toții în consens.

– Ce îndemn le adresezi tinerilor de azi, acestei generaţii care îşi caută propria identitate şi propriul drum, într‑o lume ce pare rătăcită?

– Ca să nu se rătăcească, îi îndemn să aibă răbdare atunci când sunt curioși. Iar ca să‑și găsească propria identitate, îi îndemn să arate compasiune față de ceilalți, care și ei sunt în aceeași căutare. În rest, am încredere că vor reuși și o vor scoate la capăt, pentru că de la ei avem acum speranța unei lumi mai bune.

– septembrie 2018 – Un interviu realizat de Gelu BREBENEL

Flash News