Ion MATEESCU: Oameni de talia lui Nicolae Bălănescu n-au mai apărut…

Dacă profesorii fac grevă, de ce să nu facă şi elevii?

Dacă profesoarele umblă cu rochii  scurte, , de ce n-ar face şi elevele la fel!?

Or fi elevele de azi frumoase , da’ trebuie să fie şi deştepte, să aibă rezultate la învăţătură!

Cu bunul coleg Ioan Mănăilă am convenit să dăm cu banul, care
să scrie interviul cu profesorul Mateescu, convinşi de semnificaţia
momentului, mai ales că, la cei 100 de ani ai săi împliniţi de curând,
domnul profesor era pe cât de lucid şi vorbăreţ, pe atât de… gingaş la
auz. Până la urmă, ca un domn ce mă aflu, m-am oferit să scriu eu
materialul final, colegul să conducă ostilităţile cât fac eu nişte poze,
întrebările să le punem pe rând, carevasăzică să facem treaba împreună.
Tatonările au durat chiar mai mult decât documentările, căci,
primăvară fiind, dom’ profesor nu prea stătea pe acasă, având mai
mereu treburi pe la rude, prin urbe, pe la prieteni, iar noi, băieţi cu
băgare de seamă, n-am prea vrut să insistăm. A contat mult că bunul
coleg Mănăilă se apropia de venerabila vârstă de 50 de ani, şi, cu prilejul unor reflecţii adânci, pricinuite evident de schimbarea prefi xului, şi-a zis omul că de la o vârstă încolo nu e bine să ai prea multă răbdare… Aşa se face că ne-am înfiinţat la domnul Mateescu plini de un optimism de-a dreptul trimbulind, căci, lecţia învăţată ar fi trebuit să facă, mă rog, ca şederea în faţa profesorului să fie floare la ureche. Sau, cel puţin aşa ne mai aminteam noi de pe vremea liceului…
Dom’ profesor ne-a primit protocolar şi, când am ajuns în frumoasa sufragerie, am luat seama la ceva forfotă. Pe nepusă masă, din
altă încăpere, a apărut… părintele Ioan Alexandru, evident în straie
preoţeşti, iar dom’ profesor ne-a anunţat că avea planificată o slujbă şi
că suntem bineveniţi şi noi. Slujba era una de curăţire, de primăvară,
părintele ne-a explicat pe îndelete ce şi cum, şi nu că n-am fi cuprins noi
toate tainele şi semnificaţiile evenimentului, dar ne rezervăm dreptul
să destăinuim, cel puţin o parte din tărăşenie, în volumul următor…
… Într-un moment de bunătate, părintele a început slujba, citind
rar şi adânc, cu intonaţii alese, eu luând chiar seama la ce va să zică
o voce frumoasă, de piept, cu timbru şi inflexiuni radiofonice, perfecte
dacă un tehnoredactor priceput i-ar fi luat ceva din bas. Cu băgare de
seamă la tot ce se întâmplă, repede am renunţat la părerile mele de specialitate şi, ca un păcătos, ajunsesem să regret că alesele-i straie, bine
croite după ştiinţa mea, mă fac să nu pot urmări îndeaproape şi pricepe
în adâncime întinsele înţelesuri ce înnobilau deosebita asistenţă.
După ceva vreme, amorţit puţin, mi-am permis să trag cu ochiul,
dintr-un soi de grij ă… hai să-i zicem doar profesională, spre distinsul
domn profesor Mateescu, peste al cărui trup, apăsat de vreme, viaţa
pusese parcă un mare semn de întrebare. Mi s-a părut că domnia sa
este şi mai încovoiat şi, cătând cu ochiul la un ceas de pe perete, am
început să gândesc că ce e mult nu e bun… Vreo două junghiuri pe
care, cu îndârjire, cu vreun sfert de oră în urmă mă hotărâsem să le
ignor, acum parcă erau seculare. Dom’ profesor, solemn şi pătruns, era
mai tânăr ca niciodată, nici nu clintea! Ca să-mi mai treacă toate cele,
printre pildele părintelui, am cercetat pe furiş spre colegul Mănăilă, nu
ca să-l văd transpirat şi bălagănind disperat de pe un picior pe altul, ci,
ştiindu-l prea rar umblat prin cele locuri sfinte, ca să dumiresc o mai
proaspătă nelămurire: ştie sau nu ştie să bată cruci largi, aşa cum se
cuvine?!
… N-am aflat nici până azi, pentru că, tocmai mă convinsesem că
nefericitul coleg precis e cu gândul la toaletă, când, părintele s-a milostivit şi, într-un final despre care nu-mi mai amintesc decât că eram
parcă iarăşi tânăr şi neprihănit, ne-a explicat că de regulă slujba e mai
lungă, dar acum, având în vedere că domnul Mateescu e puţin obosit, a mai scurtat-o…
Aşa am scăpat cu bine şi a început interviul nostru!

Născut în satul Căldăreşti, oraşul Pogoanele din judeţulBuzău, în 1908.
Devine “cetăţean giurgiuvean”, cum îi place să spună,  din “33. Toată viaţa l-a admirat pe marele giurgiuvean Nicolae Bălănescu.
Actualmente locuieşte pe strada Nicolae Bălănescu, la numarul 33.
Restul, e istorie… 

– Domnule profesor, v-aţi nascut în zodia leu. În ce fel v-a marcat asta?
– Domnilor, horoscopul nu l-am urmărit niciodată, nu m-a interesat. De fapt, consider că urmărirea horoscopului aparţine mai mult sexului feminin. Eu am considerat că dacă muncesc şi sunt perseverent astrele sunt de partea mea.
– Sunteţi superstiţios?
– Nu sunt superstiţos de loc, n-am aplecări de acest fel.
– Ce înseamna norocul?
– Cred că este un complex de împrejurări care se transformă în ceva favorabil, în bine. Eu, în viaţa mea, am înregistrat întâmplări ce au avut urmări radicale, iar dacă am renunţat la timp sau am luat hotărârea cea bună, zic eu că am avut noroc…
– Care este cartea dumneavoastră de căpătâi?
– La mine, care sunt mai longeviv, cartea preferată ţine de etapele vieţii. În viaţa liceală îmi plăcea „La Medeleni“, apoi romanele istorice. Acum, la bătrâneţe, apreciez lucrările pentru păstrarea şi îmbunătăţirea sănătăţii.
– Nu purtaţi ochelari, domnule profesor?
– Păi de ce să port, văd bine!
– Aveţi un proverb preferat?
– Profesional întrebuinţam dictonul“ Labor improbus omnia vincit“, adresat elevilor, sau „Carpe diem“. La întâlnirile cu promoţiile de elevi absolvenţi le făceam urarea: „Nu numai ani vieţii, ci şi viaţă anilor“.
– Cum aţi găsit Giurgiul şi giurgiuvenii, în acel ”33, când aţi ajuns pe aceste meleaguri?
– Îmi amintesc că, în perioada interbelică, cum coborai din
tren te întâmpina un miros de mititei, de pe strada Gării până
în centru. Aici dădeai de aşa-zisa „farfurie“ apoi, mai departe,
la cam două sute de metri, era piaţa mare unde, în afară de hală
mai era un spaţiu triunghiular unde micii erau iar la ei acasă, iar
de jur împrejur erau cârciumile Jelescu, Manolescu, Ialomiţeanu,
T. Ioan, Dăiţeanu. Mergând mai departe, spre Fabrica de zahăr,
dădeai de Piaţa Orient, de Biserica Sfânta Treime (Smârda), apoi
venea Fabrica de zahăr şi cimitirul Smârda. Erau trăsuri ce făceau
cursa gară-oraş-cartierele Covrigarii, Iaurgii, Bragagii, Bivolarii.
Locuitorii erau gospodari şi, afară de casă, unde locuiau,
aveau şi vii, la marginea oraşului. Odată stabilit în Giurgiu, aşa
ceva îmi doream şi eu, dar a venit războiul, apoi sistemul comunist şi n-a mai fost posibil să-mi realizez visul.
– Aţi făcut o facultate de sport şi una de matematică. Cum de a fost să fi e aşa?
– După terminarea a patru clase liceale, era gata să mă fac
învăţător, aşa era un curent pe atunci… Mi-am luat şi eu lădiţa mai târziu i-a zis geamantan!, şi m-am instalat la o şcoală din Buzău. Seara, povestind cu colegii într-un grup, unul dintre ei îmi zice: «Mă băiete, ce cauţi tu aici!?» Aşa frumos mi-a vorbit, m-a încurajat, încât a doua zi mi-am luat bagajul şi-am plecat înapoi la Giurgiu. În 1928 am luat bacalaureatul şi m-am înscris
la Facultatea de Matematici, apoi, fiind funcţionar la Ministerul
Agriculturii, peste un an am intrat la Institutul Superior de Educaţie Fizică, pentru a-mi asigura cazare, masă şi sănătate. Aşa se face că, în patru ani am făcut două facultăţi, am fost doi ani funcţionar, am făcut şi armata şi două veri am fost instructor şi ghid turistic la o colonie a ONEF, la Borsec.
– S-ar zice că v-aţi cam grăbit, domnule Mateescu…
– Păi, când ai multe de făcut, trebuie să te grăbeşti!
– Care au fost cele mai mai mari personalităţi pe care le-aţi cunoscut şi care v-au marcat viaţa?
– Profesorul Universitar Gheorghe Ţiţeica mi-a fost călăuză în viaţa mea profesională, fiind caracterizat de punctualitate, ordine şi tact pedagogic. Apoi m-a marcat eminentul profesor şi academician Nicolae Iorga, căruia îi ascultam conferinţele publice, acestea având un farmec deosebit. La jumătatea secolului am admirat două personalităţi deosebite, ce vor rămâne în istoria oraşului nu numai pentru capacitatea lor, ci mai ales pentru ceea ce au făcut pentru giurgiuveni. Ei sunt profesorul Savin Popescu şi juristul Nicolae Bălănescu.
– Nu mulţi se mai pot lăuda că au fost în aulă şi în faţa lor vorbea Nicolae Iorga. Ce v-a impresionat în mod deosebit la acest mare român?
– În primul rând prestanţa lui fi zică, ca om, apoi vorbirea lui, care făcea să fi e o atenţie, o linişte deosebite… Iorga impunea foarte mult prin vocea lui… Consistenţa discursului era impresionantă. Iniţial, Iorga a avut o orietare naţionalistă, scria parcă la Neamul Românesc, apoi treptat a ajuns să poarte uniforma renaşterii, sub Carol al doilea.
– A circulat o glumă celebră legată de cei doi…
– Aşa, aşa! Se spunea că lui Iorga i-ar fi căzut batista şi Carol ar fi vrut să i-o ridice. Atunci Iorga i-ar fi spus: „Este singurul lucru în care-mi mai pot băga şi eu nasul!!”
– Cum era Savin Popescu?
– Era un om şi un profesor foarte respectat, directorul Liceului Ion Maiorescu şi comandantul pe legiunea Giurgiu a străjeriei. O personalitate care captiva şi impunea.
– Străjeria era un fel ce cercetăşie?
– Cercetaşii erau de provenienţă americană şi consideraţi îndoielnici ca origine. Străjeria era însă o organizaţie de stat, legată de învăţământ. Pe vremea mea existau trei factori educativi: şcoala, biserica şi armata. E!, a rămas în picioare, astăzi, numai biserica. Armata nu mai e, iar aşa cum se dezvoltă astăzi, şcoala nu mai poate fi considerată un factor educativ, are cu
totul alte probleme…
– Dumneavoastră ne vorbiţi de implicare, de cum era odată, dar ce ne spuneţi despre implicarea intelectualilor de astăzi?
– Păi, până la revoluţie am înţeles…, că în perioada comunistă era clar că nu se putea face nimic. Acum toţi sunt obsedaţi de partea materială, de bani şi de foloase. Nu se implică nimeni. Ce să înţeleg? Acum toţi se consideră intelectuali, dar prin activitatea lor, prin conştiinţa lor care nu-i îndeamnă să se ocupe şi de alţii, eu consider că nu mai există tendinţe intelectuale. Păi
avocaţii de azi nu zic nici pâs!, nu dau o consultaţie nimănui fără să ceară onorariu. Şi Nicolae Bălănescu a fost jurist, dar era un om al comunităţii…
– Ne eraţi dator să ne vorbiţi de Nicolae Bălănescu…
– Sigur că da, e datoria mea! Pe o carte poştală marele giurgiuvean care a fost Bălănescu scria aşa:“ Începeţi să munciţi din zori, când alţii dorm, ca să aveţi destul pentru voi şi prisos pentru alţii!“. Oameni de talia lui Bălănescu n-au mai apărut… Sunt în Giurgiu din “33, de aproape 80 de ani şi ştiu ce spun. Din
păcate, eu l-am cunoscut prea puţin pe Nicolae Bălănescu. În 1938 am fost cooptat în cadrul Ateneului care-i poartă numele, la recomandarea lui Savin Popescu şi a lui Alexandru Cartojan, pe atunci membru şi el şi pe urmă preşedinte. A început războiul, concentrările şi, trei ani de zile pe front… Şi, în 1944 starea de sănătate a lui Bălănescu era în declin, în 1945 el a şi murit. Ei, printre apropiaţii lui la bătrâneţe mă puteam numi şi eu. Îl ajutam şi ţin minte că, la uşa din spate, acolo,… el o singură cămăruţă avea, în rest chiriaşa lui, aşa…, avea rămas, tot ca o amintire, avea un pom, un gutui, şi de câte ori ieşea, săruta o frunză de la gutui, în amintirea soţiei lui…
– Domnule profesor, ultima dată când aţi intrat în liceu?
– Am o fotografie când intram în liceu în tinereţe şi alta când ieşeam în bătrâneţe… Am fost cu promoţia absolvenţilor din ”52 şi invitat apoi cu diferite ocazii.
– Cum vi se pare liceul de astăzi şi elevii săi?
– Îmi face impresia că… azi, conducerea de astăzi, are ceva deosebit faţă de cea de după decembrie 1989. În învăţământ, puterea exemplului este benefică. Dacă profesorii fac grevă, de ce să nu facă şi elevii? Dacă profesoarele umblă cu rochii dealea, aproape… , cum le zice?… da, da!, scurte, aşa!, de ce n-ar face şi elevele la fel!?
– Nu sunt frumoase elevele, dom“ profesor?!
– Or fi , da’ trebuie să fi e deştepte, să aibă rezultate la învăţătură! Nu se admite îmbrăcămintea de azi din şcoli. Uniforma, prin purtarea ei însăşi, parcă te obligă să ai altă conduită, nu numai în şcoală ci şi afară.
– Aveţi încredere că va fi o generaţie sănătoasă?
– Sunt încă în dezbatere problemele astea.
– Mulţi spun că nu v-au văzut niciodată supărat. Este adevărat?
– În învăţământ se zice că profesorul este ca pelicanul:înghite multe!
– Mai aveţi răbdare?
– Am! Da! Omul, dintre toate vieţuitoarele, este dotat cu raţiune. Dar raţiunea, fără voinţă, nu face doi bani! Degeaba ai ştiinţă multă, dacă nu ai virtute, morală. Eu am răbdare şi recepţionez tot ceea ce consider că e bun.
– V-am auzit ieri preluând o idee de la ştirile tv. şi spunând „Minciuna ofi cială pe care am văzut-o în ”30 e valabilă şi astăzi“…
– Eu urmăresc presa şi viaţa de stat şi sper ca măcar tinerii de azi să aibă altă viaţă. M-au întrebat reporterii la votare pentru ce votez şi le-am spus că pentru tineri votez. Şi ce vreau… ?, păi vreau să văd un deputat care să nu doarmă în şedinţe şi să nu voteze legi care sunt favorabile pentru diurna lui sau pentru avantaje.
Da, ăştia mint la radio şi la televizor! Pe mulţi vorbitori îi admir, pentru că spun adevărul. Pe alţii îi detest şi îi detest pe cei care urmăresc să uite trecutul. Cele mai dureroase minciuni organizate au fost cele politice şi de stat, cele mai multe în dictatura regelui Carol al II-lea şi în perioada comunistă. Mincinoase justifi cări ale crimelor comise sunt dezvăluite după zeci de ani. Dau un exemplu: în toamna lui ”38, un grup de conducători din
mişcarea legionară, transferaţi de la Rîmnicu Sărat spre Bucureşti, au fost executaţi în dreptul pădurii Tâncăbeşti. Asta e varianta ofi cială, realitatea. Dar crimele din decembrie 1989 nu au explicaţie sau motivare în varianta ofi cială. Când se va cunoaşte adevărul?
– Vă înţelegem preocuparea, dar, cu permisiunea dumneavoastră, să mergem mai departe. Care vă este programul zilnic?
– Dimineaţa, cam două ore sunt dedicate unui program de
înviorare, legat de anumite procedee de masaj şi presopunctură.
Sunt iniţiat în domeniu, că au apărut cărţi de specialitate, şi mi
le fac singur. Cam două ore durează, cu micul dejun, pe care
îl prepar singur. Apoi am o listă întreagă de preocupări, de mă
sperii şi eu câte am pe cap. Vreţi să vă arăt lista?… Hârţoagele mele, vreau să mai scap de ele, să mai arunc din ele. Într-o zi am să mă apuc să fac curăţenie! Că şi-aşa, le am pe toate în cap!… După amiaza dorm mereu, apoi urmăresc la televizor sport, mai ales tenis de câmp, fotbal, dar la fotbal numai echipele care prezintă interes…
– Seara la cât vă culcaţi?
– Ei, aici am cam greşit! Mă culc pe la doişpe-unu, cam adorm la tv. Şi, când sunt singur, mă trezesc pe la două-trei cu televizorul mergând.
– Dacă aţi mai trăi o viaţă, ce aţi alege?
– Eu am avut o viaţă împlinită, din punct de vedere familial, profesional, social. Dar, familia este covârşitor de importantă pentru sănătate, viitor, viaţă.
– Există vreun secret care să ne ajute să trăim mai bine?
– Munca. Ea este totul în viaţă, ea ne scoate la suprafaţă. Dar, părintele medicinei, Hipocrat, spunea aşa: „Omul nu moare, el se omoară“, şi de aici justifi carea vieţii echilibrate, lipsită de alcool, tutun, droguri etc.
– Nu am vrea să încheiem cu Hipocrat. Aveţi o vorbă pentru
finalul discuţiei noastre?
– De ani de zile fac recomandarea: „Munceşte ca şi când n-ai muri niciodată şi trăieşte-ţi viaţa şi îngrijeşte-ţi sănătatea ca şi cum ai muri mâine!“

2009 /Interviu realizat de
Gelu BREBENEL
şi Ioan MĂNĂILĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.