Hanibal-Ionel GEORGESCU: Singura valoare autentică astăzi este învăţătura, competenţa. În loc să furi, câştigi bine !

*Suntem un popor de mitocani!

*Uitaţi-vă în învăţământ: câte cadre didactice sunt cu adevărat intelectuali?

*Nouă ne e ruşine că suntem români- şi pe bună dreptate.

*Oricât de dură ar fi, competiţia te obligă să fii din ce în ce mai bun.

Născut în Bucureşti, la 11 noiem­brie 1939. Este absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română, promoţia 1963. Încă de tânăr, nu a mai putut profesa, datorită unei boli severe care ia afectat vorbirea. În analele Liceului de Construcţii Giurgiu, de unde a ieşit la pensie, figurează angajat ca profesor, portar şi bibliotecar.

A făcut parte din acea specie de profesori, acum dispărută, care a ajutat mulţi elevi, pe gratis, să ajungă profesori de română sau franceză. Între coperţile existenţei sale, a încercat de la depanare radiotv, până la şah, practicat la nivel înalt.

A editat mai multe lucrări de teste gramaticale iar poezia sa a rămas între coperţile volumului „Monocord – Poemele clepsidrei”. Mulţi ani a scris rubrica „Nostalgie în ton social”, rămasă în arhivele publicaţiei „Informaţia de Giurgiu“.

Pe profesorul Hanibal Ionel Georgescu l-am cunoscut la Liceul de Construcţii, prin 1986, cu ocazia primei mele experienţe „în câmpul muncii“. Mă angajasem la administraţie şi tanti Miţa, bucătăreasa şefă a internatului, pe lângă că-şi pusesen plan să mă-ngraşe, unde mai pui că avea şi tot soiul de griji cu cădere la persoana mea. Bunăoară, n-aveam trei zile de serviciu şi m-a apostrofat, cu băgare de seamă: „Da’ pe dom’ profesor Hanibal nu lai cunoscut?!… Vezi că a-ntrebat de dumneata!“. „Dar cum e dom’ profesor?“ – zic şi eu cu băgare de seamă.“ „A, e-al dracu’ rău, da’ e un om de treabăă!… “

Cu asemenea referinţe m-am înfiinţat la bibliotecă unde, când am intrat, am dat peste o bicicletă verde, rezemată de un soi de mobilier care parcă aducea a catedră. Dinspre rafturile cu cărţi am descoperit ceva activitate, şi o voce groasă şi gravă mi-a dat semnalul de bun venit: „A, ai apărut, tinere! Ia vinoncoa, să dai o mână de ajutor!“ L-am ajutat ţinând de-o sticlă de-un, în timp ce dom’ profesor se opintea cu o dami­geană pe desupra unei pâlnii cam înguste. Deşi tânăr şi cam fără experienţă, am tras imediat concluzia, destul de fermă, că-n recipientul cu pricina n-avea cum să fie borş, nu neapărat pentru că licoarea era dea dreptul rubinie, dar ce dracu’ să caute o damigeană cu borş prin biblioteci, tocmai în luna no­iem­brie, când cel mai bun borş se face abia în decembrie, nu? De altfel, dom’ profesor m-a scos repede din încurcătură: Bei?… Beau!… Hai noroc!… Să trăiţi!… Da’ poezii scrii?… Scriu… Ia zi una!… Păi, nu-mi prea vine… Bine, ia să vii mâine să-mi arăţi şi mie ce-ai scris… O să vin!

Pentru că pe la mine prin cameră mama tocmai găsise de cuviinţă să facă oarece curăţenie, n-am găsit decât o parte din opera mea contemporană, nişte versuri cu influenţe bag samă din vremuri mai înfierbântate, orice ageamiu putând-uşi da seama că biata victimă căruia i se cuveneau rimele nu trebuie neapărat să fi aflat de existenţa mea. Dar, nici că era neapărat necesar… Una peste alta, dom profesor le-a citit şi măsurat, şi a găsit potrivit să consemneze pe margine şi ceva critici încurajatoare, care se-ncheiau mai mult decât mobilizator: „…Şlefuire prin lectură şi suferinţă“!

Aşa a început amiciţia mea cu Hani. Un om în care Dumnezeu a pus, laolaltă, forţa lui Hanibal şi gingăşia lui Ionel, pe lângă o sinceritate uneori de-a dreptul brutală, alteori candidă, toate umbrite de-un optimism cum nu mi-a fost dat să mai văd. Un Don Quijote căruia, un vânt nebun ia răpit prea devreme calul şi ia lăsat, spre căutarea lumii şi a lui Sancho Panza, o bicicletă verde brotăcel…

– Aş începe dialogul nostru vorbind despre români. Care este marea neşansă cu care ne confruntăm, ce poate fi pusă pe seama specificului nostru?

– Băşcălia şi varianta ei degradantă: vulgaritatea. Suntem un popor de mitocani.

– Nu e o părere cam dură? Mă gândeam să mai căutăm ceva nuanţe…

– Nu e dură deloc şi nici nu e părere. E convingere! Din păcate…

– Mai avem scăpare, dom’ profesor?

– Păi sigur! Nu trebuie decât să ne vedem de treabă, să fim serioşi, să ne facem datoria…

– Dar care e datoria noastră?… Se vorbeşte ades despre „datoria civică“. Ce ar trebui să ştie, mai întâi, fiecare cetăţean, pentru a-şi împlini „datoria“?

– Să-şi pretindă să fie nobil: în spirit, în comportare, în muncă.

– Neimplicarea intelectualităţii în viaţa civică înseamnă renunţare, egoism sau laşitate?

– Înseamnă, în primul rând, degradare morală. Depinde însă ce înţelegem prin intelectuali. Intelectualul autentic este tranşant, îi ajunge cartea pe care o citeşte şi cea pe care o scrie. Lichelismul nu este trăsătura lui definitorie, chiar dacă uneori mai alunecă în aşa ceva. Mă gândesc la părţi din omul Sadoveanu, omul Călinescu, spre exemplu; mai nou sunt câţiva care au ales calea cea mai profitabilă. Dar opera lor este ea însăşi o implicare în viaţa cetăţii. Din păcate, se crede că sunt intelectuali nişte oameni care plimbă cartea dintr-o mână într-alta. Uitaţi-vă în învăţământ: câte cadre didactice sunt cu adevărat intelectuali?

– Am impresia că se vorbeşte din ce în ce mai rar despre patriotism. Ce mai înseamnă o asemenea noţiune pentru noi?

– Este o diferenţă între patriotismul ţărilor mari şi patriotismul ţărilor mici. Vedeţi cât de agresiv este patriotismul american: totul la ei poartă marca made în USA. Nouă ne e ruşine că suntem români- şi pe bună dreptate. Dar în loc să ne acceptăm boala, istorică, morală etc, şi să lucrăm cu partea bună din noi, ne cosmetizăm, ne ambalăm, ca o marfă proastă, în cosmopolit: limbaj, îmbrăcăminte, mod de viaţă. Asta e fugă de tine însuţi. La un moment dat nu mai ai pe unde să te întorci. Pentru mine, patriotismul înseamnă ca eu, românul de rând, să fiu mai bun decât americanul sau francezul- să zicem, de rând. Şi să afirm acest lucru. Noi ne luptăm pentru existenţa noastră, a ţării noastre. Suntem, ar trebui să fim, mai
îndârjiţi.

– Numiţi câteva lucruri esenţiale pe care le-am trăit în ultimii zece ani.

– Informaţia, în primul rând. Am fost îndobitociţi şi a trebuit să ne trezim. Furtul, în al doilea rând. Înainte eram nişte găinari. Acum suntem hoţi de mare anvergură. Fără asta nu s-ar fi ajuns rapid la o structură socială capitalistă. Libertatea, care înseamnă să spui sau să faci ceva, să alegi. Nu contează că unii au ales imoral: se va restabili echilibrul moralitaţii, aşa cum în politica internaţională a existat şi există încă un echilibru al terorii. Pentru mine este important să ştiu că mai pot scrie cărţi, şi că pot avea şansa să le public. Nu vedeţi cum, încet-încet, se formează în Giurgiu o generaţie de
cărturari?

– Ba da, dom’ profesor… Încheiaţi lista aşa devreme?

– Haida-de! Păi să merg mai departe… Competiţia. Oricât de dură ar fi, competiţia te obligă să fii din ce în ce mai bun. Deocamdată, nu s-a ajuns la o generalizare a ei. Tinerii sunt dezorientaţi de surogate iar vârstnicii sunt depăşiţi. Sunt mulţi elevi care nu învaţă nimic. Şcoala este, la noi, prima instituţie care corupe elevul. Într-o zi o să scriu un articol pe tema asta… Sunt mulţi profesori care nu învaţă pe nimeni nimic. Dar nu vedeţi cum vin alţii? Tot mai mulţi? De ce nu faceţi dumneavoastră o rubrică cu tinerii care în ultimii zece ani au reuşit prin învăţătură? Aţi convinge, poate, pe mulţi că singura valoare autentică astăzi este învăţătura, competenţa. În loc să furi, câştigi bine. În următorii zece ani va fi foarte clar acest
lucru.

– Ce ne lipseşte mai mult: puterea de a vedea frumosul sau putinţa de a percepe realitatea?

– Vorbeşti despre frumos şi realitate. Sunt autentice aceste noţiuni? Şi aici este o confuzie: Care realitate? Care frumos? Realitatea imediată este murdară: copii care înjură ca nişte adulţi, zgomote şi gunoaie în tot oraşul, vulgaritate, lipsă de idealuri. Realitatea mai depărtată, mai mare, cea istorică, este un proces. Societatea se va stabiliza şi va exclude sau limita foarte mult aspectele degradante de azi. Cât despre frumos, ca să îl vezi trebuie mai întâi să îl cauţi în tine. După aceea îl identifici în jurul tău şi poţi veni cu el la televizor sau la ziar ca să îl arăţi oamenilor. Avem nevoie de frumosul cotidian ca să vedem şi să înţelegem frumosul etern. Operele de artă pe care le admirăm, cântecele care ne plac, poeziile – noi suntem. Pentru că ne recunoaştem în ele. Uite, eu vă propun un frumos cotidian: invitaţi la o televiziune locală câţiva tineri care se pregătesc pentru facultate – să vedeţi cât sunt de frumoşi, apoi invitaţi-i iar după ce au reuşit la facultate – când vor fi extraordinar de frumoşi! Eu am ceva material, dacă vă interesează… Puterea şi frumosul sunt, la un moment dat, sinonime. Hai să termin lista: Credinţă, iubire, artă. Omul nu poate fi mai mult decât atât.

– Care este modelul dumneavoastră de viaţă, ales dintre românii contemporani?

– Nu am nici un model de viaţă. Am ceva spre model: prietenul meu, Laurenţiu Zoicaş. Când mă gândesc la el, realizez adevărate modele de dialog.

– Dacă v-ar sta la îndemână, pe cine aţi strânge de gât mai întâi?

– Aş strânge de gât pe profesorii care nu vin la ore. Într-o zi am să încerc acest lucru.

– Ce credeţi că ne poate aduce începutul acestui mileniu?

– Performanţă. Ne vom compara cu ce e mai bun şi vom încerca să fim la fel. Linişte. Ne vom întoarce la viaţa de casă, domestică. Astăzi prea mulţi români se simt mai bine pe stradă decât în familie. Un schimb decisiv de generaţii în învăţământ. Un uşor reviriment economic. O imagine mai bună a României şi a românilor – se va demonstra faptul că nu noi suntem cei mai răi. Un tineret mai decis în acţiunile civice. Un oraş frumos şi funcţional.

iunie 2001