Lucian ILIESCU: Îmi place să cred că mă regăsesc, într-un fel, în fiecare giurgiuvean

• Am fost de multe ori pedepsit de mama mea, căreia îi mulţumesc pentru ce a reuşit
• Am ajutat foarte mulţi oameni, dar niciodată nu m-am gândit la ceea ce aş putea să primesc din partea lor
• Mă caracterizează lupta, dar după reuşită mă relaxez. Însă niciodată nu am încercat să distrug pe cineva
• Cred că un lider trebuie să aibă calităţi înnăscute, care se pot dezvolta printr-un spirit sportiv

Lucian Iliescu s-a născut în Giurgiu, la data de 24 iulie 1946. Este absolvent al Colegiului Naţional “Ion Maiorescu”, promoţia 1964. Este căsătorit cu profesoara de sport Smaranda şi au doi copii, Radu şi Adrian, care i-au urmat vocaţia. De profesie este inginer, de vocaţie este lider şi mare iubitor de sport. După absolvirea Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de Mecanică, promoţia 1969, şi-a urmat credinţa de “specialist”. Şi-a probat competenţa de inginer la Întreprinderea de Gospodãrire Orãşeneascã Giurgiu, Întreprinderea pentru Prelucrarea Cenuşilor de Piritã Giurgiu, la Fabrica de Zahãr Giurgiu, a fost promovat ca director general al Întreprinderii de Maşini şi Utilaj Greu Giurgiu, ca urmare a recunoaşteri muncii sale de şef serviciu investiţii, inginer şef, director tehnic. În acest context a fost propus şi ales membru al C.C. al PCR. Evenimentele de după 1989 l-au obligat să treacă în domeniul afacerilor private, unde s-a dovedit un real om de succes. Dragostea pentru oraşul natal, după cum mărturiseşte, l-a determinat ca, în anul 1996, să candideze la funcţia de primar al municipiului Giurgiu, funcţie pe care o deţine şi în prezent (2010). Din această postură, este câştigătorul a nenumărate premii naţionale şi internaţionale. Ca recunoaştere a valorii sale de om de administraţie, dar şi ca om politic, a fost ales vicepreşedinte al organizaţiei naţionale a PNL.

– Domnule Lucian Iliescu, cum aţi caracteriza copilăria dumneavoastră? 

– Copilăria mea a fost frumoasă şi cred că nu diferă, în mare, cu nimic de a fiecăruia, dar săracă pentru că se întâmpla în perioada imediată de după război.

– Care este cea mai mare „boroboaţă” pe care a făcut-o copilul Lucian?

– N-aş putea să mă opresc asupra celei mari mari boroboaţe, dar ştiu că am fost de multe ori pedepsit de mama mea, căreia îi mulţumesc pentru ce a reuşit. Cu tata pot spune că m-am întâlnit mai rar pe acest tărâm al educaţiei, dar ţin minte mai bine întâlnirile pe măsura “sfaturilor” primite.

– Care este cea mai frumoasă amintire despre Giurgiu rămasă din adolescenţa dumneavoastră?

– Toată viaţa, cu puţine excepţii, mi-am petrecut-o în Giurgiu. Aşa că am foarte multe amintiri din perioada adolescenţei. În acea perioadă, ca tânăr am încercat să mă fac cât mai cunoscut, dar prin lucruri bune, spun eu. Îndeosebi în domeniul educaţional, fiind preocupat de ştiinţele exacte, matematica şi fizica, unde am avut doi profesori excepţionali-doamna profesoară Manda şi domnul profesor Chelu. Mi-a plăcut, deasemenea, sportul, fiind pasionat de fotbal, în mod special, dar şi de handbal, baschet şi gimnastică. Am îmbinat foarte bine şcoala cu sportul. Aş putea să povestesc multe, dar cel mai mult mă gândesc la celebra Farfurie, o construcţie arhitecturală care ne făcea unici în toată ţara. Lucru pe care am încercat să-l redau giurgiuvenilor, măcar în parte, acum, din funcţia de primar al oraşului.

– Mai ţineţi legătura cu prietenii din copilărie? Ne daţi câteva nume?

– Chiar anul trecut am avut prilejul să mă revăd cu foarte mulţi dintre ei, cu ocazia aniversării a 45 de ani de la absolvirea Liceului Maiorescu. M-am revăzut într-un cadru organizat cu Ana Negulescu, Marioara Chiran, Paul Marinescu, Marinel Vasilescu, Viorel Calotă, ca să-i amintesc aici numai pe cei care au rămas în Giurgiu.

– De unde dragostea dumneavoastră pentru sport?

– Dragostea mea pentru sport şi, în special pentru fotbal, vine, cum vă spuneam, încă dinainte de adolescenţă. De la copilul de stradă care dădea cu piciorul în minge, la jucătorul care a evoluat pentru echipe ca Sportul Studenţesc, Dunărea Giurgiu, Olimpia Giurgiu, până la omul care a susţinut fotbalul şi alte sporturi de pe funcţiile pe care le-am avut: director la ICMUG Giurgiu, om de afaceri, azi primar.

– Când aţi ştiut prima dată că vreţi să deveniţi inginer?

– N-aş şti să vă spun exact momentul, dar având un frate mai mare, i-am urmat exemplul. Ce ştiu este că în şcoala generală gândeam să mă fac medic, sperând să-i tratez pe părinţii mei tot timpul şi să nu-i pierd niciodată. 

– Ce înseamnă  pentru dumneavoastră familia? Vă consultaţi vreodată  cu soţia când aveţi de luat o decizie grea în activitatea dumneavoastră de edil sau de politician?

– Pentru mine familia reprezintă totul şi cred că ar trebui să fie punctul de echilibru al fiecărui om. Am fost şi rămân un familist convins. Cu soţia ne-am împărţit rolurile, am colaborat permanent, am luat împreună decizii şi nu am greşit. Fiind politician şi având şi foarte multe funcţii, am considerat că de unele lucruri este mai bine să-mi protejez familia.

– Acum aveţi copii aşezaţi la casele lor, soţia este şi ea o persoană cu o viaţă deosebit de activă. Aveţi totuşi senzaţia că vă neglijaţi familia?

– Cum am mai spus, am încercat ca probleme profesionale şi de altă natură să nu-mi afecteze familia, copiii în mod special, dar niciodată nu cred că i-am neglijat. Am fost tot timpul alături de ei, chiar dacă aici nu mă refer direct la timpul fizic petrecut împreună.

– Sunteţi un om aprig la mânie, care câteodată pare dur şi nedrept, dar în realitate se ştie că sunteţi aproape de oameni şi uneori foarte generos. Nu v-a spus nimeni să încercaţi să vă schimbaţi?

– Nu sunt de acord cu acest punct de vedere: aprig la mânie! Mă caracterizează, într-adevăr, zodia în care sunt născut- Leu. Mă caracterizează lupta, dar după reuşită mă relaxez. Însă niciodată nu am încercat să distrug pe cineva.

– Legat de ultima întrebare, sunteţi o personalitate foarte puternică. Aveţi puterea de a asculta ce vă sfătuiesc apropiaţii? Vă consideraţi o fire influenţabilă?

– Este normal să asculţi pe cineva. Chiar pe fiecare în parte, dacă se poate. Dar trebuie să analizezi înainte de a da satisfacţie celor care încearcă să te sfătuiască. Nu sunt influenţabil, dar folosesc informaţiile din jurul unui subiect, pentru a lua cele mai bune decizii.

– Aţi ajutat mulţi oameni să-şi schimbe cursul vieţii. Câţi dintre aceştia v-au determinat, peste timp, să vă simţiţi pe deplin mulţumit de efortul pe care l-aţi făcut pentru ei?

– Nu vreau să dau nume şi nu-mi pare rău pentru ceea ce am făcut, ci poate pentru ceea ce nu am reuşit să fac. Aşa cum spuneţi, am ajutat foarte mulţi oameni, dar niciodată nu m-am gândit la ceea ce aş putea să primesc din partea lor.

– Ce-i trebuie unui om să reuşească în viaţă?

– Caracter şi valoare, care să-i fie şi recunoscute. Dacă vom reuşi să respectăm aceste lucruri şi la noi, înseamnă că suntem pregătiţi să reuşim şi-n viaţă. Am crescut cu aceste valori şi le apreciez la cei din jurul meu. …Poate că fiecăruia dintre noi îi mai trebuie şi un dram de noroc. 

– Aţi condus de foarte tânăr o întreprindere şi ştiţi foarte bine ce înseamnă  munca. Diferă stilul de muncă de dinainte de 1989 şi satisfacţiile de atunci, de ceea ce se întâmplă acum?

– Sigur că există diferenţe şi ca stil de muncă şi ca rezultate şi satisfacţii, comparând perioadele. Dacă nu ar fi aşa nu ar exista evoluţie. Dar există şi lucruri care nu se schimbă şi care sunt necesare indiferent de perioadă. Mă refer la ordine, la disciplină, la organizarea activităţii şi bineînţeles la satisfacţia lucrului bine făcut.

– Sunteţi apreciat ca un lider înnăscut. Ce calităţi trebuie să aibă un lider, în opinia dumneavoastră?

– Am eu o teorie personală, legată de spiritul de sportiv. Cred că un lider trebuie să aibă calităţi înnăscute, care se pot dezvolta printr-un spirit sportiv. Sportivul suportă foarte multe satisfacţii şi insatisfacţii, dar trebuie să ştie să se remonteze şi să folosească experienţa înfrângerii pentru un viitor succes. De asemenea, pentru a deveni lider trebuie să existe o strânsă legătură între calităţile native şi cele dobândite prin educaţie, pentru a se ajunge la valoare profesională, singura care-ţi dă şi dreptul să fii considerat un bun conducător. Este nevoie de putere de muncă pentru a-ţi dezvolta calităţile. Fără calităţi profesionale deosebite rişti să fii respins şi să fii doar un lider formal şi slab. Vedeţi ce se întâmplă astăzi cu conducătorii numiţi, pe care nu-i recomandă nici o calitate profesională. Aici s-a greşit mult după 1989.

– Ce v-a făcut să intraţi în politică după 1990, mai ales că afacerile vă mergeau foarte bine? Când aţi candidat prima dată la funcţia de primar, a fost un gest prin care să arătaţi giurgiu­venilor că v-au judecat greşit imediat după evenimentele
din 1989?

– Totul pleacă de la dragostea mea pentru Giurgiu. Am simţit că după 1989 am intrat într-o perioadă de haos, de dezordine. Nu puteam asista pasiv să văd cum oraşul se duce de râpă. Apoi a fost intenţia de a candida şi pentru asta aveam nevoie de sprijin politic. M-am înscris în PSM, pentru că la celelalte partide nu eram primit, deoarece cu o lună înainte de Revoluţie fusesem numit membru al CC al PCR. Mi se lipise o etichetă răutăcioasă, de comunist. Degeaba am încercat să explic că nu am fost niciodată ceea ce se cheamă un activist şi că alegerea mea ca membru al CC al PCR era recunoaşterea activităţii mele profesionale. Nu era vina mea că am trăit şi am lucrat într-un sistem comunist. Am făcut ceea ce ştiam să fac mai bine – să muncesc şi să-mi fac datoria la locul de muncă. Prietenii ştiu că fugeam cât puteam de activitatea politică. Toată viaţa m-am considerat un specialist. Apoi, după obţinerea primului mandat, am realizat că dacă vreau să-mi pun proiectele în practică am nevoie de sprijin politic puternic în Consiliul local şi aşa am ajuns să trec la liberali. Dar dacă mâine Consiliul local nu s-ar mai constitui pe criterii politice, în secunda doi aş renunţa la politică. Pentru că politica, aşa cum a fost ea înţeleasă la noi, a alterat profund economicul şi a făcut ca profesionalismul la nivelul funcţiilor de conducere să fie ca şi inexistent. Ne-am trezit cu oameni incapabili numiţi în funcţii de conducere şi datorită cărora România se află unde se află. Sigur că am intrat în politică şi pentru faptul că mă simţeam profund frustrat şi nedreptăţit.  

– De ce credeţi că Giurgiu, mai mult ca alte oraşe, şi-a pierdut aproape definitiv industria?

– În primul rând, cea mai mare parte din industria noastră era o industrie de început, firavă, fără tradiţie, aşa că la primul cutremur aceasta s-a năruit. Din punctul meu de vedere, două lucruri au fost esenţiale în acele momente. În primul rând, întreprinderile noastre de atunci nu aveau în bănci mijloace circulante, banii necesari pentru a putea face producţie şi pentru a plăti salariile. Banii veneau prin Trezorerie după ce BNR analiza planul de producţie. Când s-a prăbuşit sistemul, ni s-a spus să vindem producţia şi abia pe urmă primim bani. În al doilea rând, producţia nu mai ştiam unde să o vindem, la ce adrese sunt clienţii noştri, la ce uşi să batem, pentru că acesta fusese atributul exclusiv al Ministerului Comerţului Exterior. Deşi produceam mărfuri care aveau căutare, ne-am pierdut clienţii. De aici până la greve şi alte derapaje nu a mai fost decât un pas spre prăbuşire.

– Legat de asta, aţi afirmat de multe ori că Giurgiu nu va mai fi niciodată un oraş industrial. În aceste condiţii, cum vedeţi viitorul oraşului?

– Îmi menţin afirmaţia. Industria noastră, mă refer aici la industria românească, este într-un mare impas şi cred că este aproape imposibil să mai construieşti mari fabrici care să fie concurenţiale, pentru că timp de aproape două decenii ceilalţi nu au stat pe loc. Pot exista cel mult interese ale unor investitori care să-şi facă în zonă o fabrică, după ce şi-au făcut calculele economice care să-i scoată în câştig.

Viitorul l-am văzut în trei programe mari pentru oraş. Dezvoltarea unui mare port de mărfuri la Dunăre, care să scurteze distanţa comercială dintre Asia şi Europa Centrală. De asemenea, dezvoltarea unei zone de croazieră prin interesul turistic pe care-l pot reprezenta cele două insule – Mocanu şi Mocănaşu, care au împreună peste 1200 de hectare. Şi, bineînţeles dezvoltarea Zonei Libere, care prin amplasarea ei la Dunăre să atragă
cât mai mulţi investitori.

– Dacă tot am vorbit de viitor, să ne uităm puţin şi în trecut. Care credeţi că este cel mai rău lucru care i s-a întâmplat oraşului, înainte de 1989?

– Greu de vorbit în termenii aceştia. Regret pierderea de după 1989 a industriei legate de agricultură. Mă refer aici la desfiinţarea Fabricii de Conserve, a Abatorului Giurgiu, a ISCIP-urilor, a Fabricii de zahăr şi de acid citric. Apoi, înainte de 1989, la nivel de judeţ, din fostul Vlaşca s-au pierdut părţi importante de teritoriu care acum se regăsesc în alte judeţe. Nici marea industrializare n-a fost bine gândită. S-a pierdut timp important cu formarea forţei de muncă. S-a mai construit şi prost pe alocuri, fără viziune…

– Tot legat de trecut: adversarii politici v-au acuzat adesea că aţi rămas ancorat într-un sistem de gândire şi de comportament comunist. Mulţi dintre cei care vă apreciază susţin contrariul: că dinamica acţiunii şi reuşitele dumneavoastră demonstrează o gândire de liberal pur sânge. Dvs. cum vă vedeţi, cum credeţi că sunteţi?

– Haideţi să le luăm pe rând. Am condus o firmă emblematică pentru sistemul în care am trăit. Eu m-am remarcat ca specialist, nu ca activist. De altfel, cele mai slabe rezultate în şcoală, dovadă stau diplomele, le-am avut la materiile care ţineau de politică. Cred că şi în sistemul ăla gândeam ca un capitalist şi mărturie îmi stau rezultatele pe care le-am avut ca om de afaceri în domeniul privat. Foarte mulţi, frustraţi, au început să spună “Ia uite mă, tot comunistul ăsta face! ”, în loc să spună că Lucian Iliescu face. Nu mă dezic de sistemul în care am trăit. Aveam salariul mare, prin comparaţie, mult mai mare decât câştig acum ca primar, dar nu toţi banii ajungeau acasă, pentru că foloseam o parte dintre ei pentru întreprindere, pentru că nu era un sistem comod când venea vorba de cifre de plan. Cu performanţele de-atunci, astăzi, ca manager, m-aş fi îmbogăţit. Dar ăla era sistemul, care-ţi limita iniţiativele şi care nu permitea nici un fel de democraţie, de exprimare liberă.

– Vă vedeţi în afara politicii?

– În acest moment, la cum este organizată societatea şi administraţia, nu mă văd în afara politicii. Dacă ies din sistem pierd lupta, pierd speranţa de a vedea România altfel. Este o luptă pe care trebuie să o duc în continuare.

– Ne putem închipui un Lucian Iliescu plimbându-se liniştit cu nepoţii pe stradă, evitând să-i ducă la un meci de fotbal, unde e prea multă agitaţie?

– Da, de ce nu? V-am spus că sunt un familist convins. Dar să nu vă închipuiţi un pensionar clasic. Am fost şi voi rămâne un tip activ. Nu mă văd stând departe de fotbal, cum nu mă văd stând departe de muncă. Dacă Dumnezeu mă va ţine sănătos, voi rămâne încă mult timp activ, chiar dacă nu în administraţie. Pentru că munca m-a ţinut până acum şi nu am păcălit niciodată munca. 

– Care consideraţi că este cea mai mare realizare a dumneavoastră ca primar?

– Am mai spus şi cu altă ocazie că cea mai mare fericire am avut-o când după foarte mulţi ani s-a reuşit alimentarea cu gaze a oraşului. Pe lângă faptul că am făcut nişte oameni fericiţi, care s-au branşat sau care se vor branşa la reţeaua de gaze naturale, am reuşit să rezolvăm şi situaţia centralei termice, care ne crea mari probleme când funcţiona pe cărbune. Acum avem o centrală foarte modernă, care, dacă va produce şi în cogenerare, cum ne propunem, ne va da posibilitatea să avem un preţ scăzut la energia termică, pentru că va avea un randament la nivel european. S-a creat, deasemenea şi o perspectivă pentru dezvoltarea economică pentru că, să nu uităm, în trecut ne-au căutat investitori
importanţi şi au plecat când au auzit că nu aveam gaze.

– Aveţi şi neîmpliniri?

– Nu pot vorbi de mari neîmpliniri pentru că am lucrat organizat, conform unui program pe care l-am urmărit tot timpul. Este vorba de Agenda 21. Dar mă tem de dispariţia judeţului odată cu regionalizarea. Am avut oameni politici, al căror nume nici nu merită să-l pomenesc, care au dat cu piciorul la şansa ca Giurgiu să devină un fel de capitală a Regiunii Sud Muntenia, iar aceasta şi-a stabilit centrul de coordonare a proiectelor la Călăraşi. Dar mă voi bate ca să avem şansa ca Giurgiu să fie capitala viitoarei regiuni. Voi face tot ce ţine de mine, chiar dacă şansele ar fi fost altele dacă reuşeam să reconstituim judeţul Vlaşca. Am propus cu ani în urmă acest lucru, dar puţini oameni m-au înţeles.

– Cum este să nu-i poţi împăca pe toţi? Ce sentimente vă lasă această nereuşită?

– Interesantă întrebare, dar este evident că niciodată nu-i poţi mulţumi pe toţi oamenii. Satisfacţia vine când vezi că majoritatea te aprobă. Cu cât este mai mare această majoritate, cu atât şi satisfacţia este mai mare. Pentru acest lucru merită să te lupţi!

– Ce proiecte de viitor aveţi pentru oraş? Le ce visaţi acum, ce aţi dori să vi se realizeze?

– Sunt în primul rând cele trei proiecte de care v-am vorbit şi pe care le-am prezentat şi la Shanghai. Dacă văd unul realizat, am convingerea că automat vor veni şi celelalte. Şi bineînţeles, mai este de adăugat atragerea de investitori către oraş. Acum este foarte greu şi nu numai pentru Giurgiu. Parcă la nivel naţional nu mai prezentăm nici o garanţie. Nu prezentăm un climat economic favorabil, ce să mai vorbim.

– Mai devreme sau mai târziu vă veţi retrage de la Primărie. Pe cine vedeţi în locul dumneavoastră? Aţi început să căutaţi un om, să-l formaţi?

– Nu pot eu să las un urmaş la Primărie. Va fi o luptă între partide. Am avut o speranţă cu un coleg, care s-a pierdut, nu ştiu din ce motive, pe drum, a abandonat lupta. Dar m-ar durea să văd pe cineva care să nu continue lucrurile bune pe care le-am început, mai ales că oricine va veni va prelua oraşul cu un program de perspectivă foarte bun.

– De unde expresia „giurgiuvenii mei”? O aveţi dintodeauna sau ea s-a născut ca o expresie a edilului şef, pentru oamenii pe care-i conduce?

– Am avut dintodeauna această expresie! Îmi place să cred că mă regăsesc, într-un fel, în fiecare giurgiuvean şi să cred că şi ei se regăsesc în tot ceea ce am făcut. Nu ştiu ce minte răutăcioasă a putut să mă acuze că din poziţia de edil şef i-aş considera pe giurgiuveni o proprietate. Nici oraşul nu este proprietatea mea- când spun oraşul meu-, dar este oraşul meu pentru că aici m-am născut, aici am copilărit, aici am muncit o viaţă şi niciodată nu am dorit să-l părăsesc.

– În final, ce le uraţi giurgiuvenilor?

– În primul rând să fie sănătoşi, să ajungem să trăim mai bine, să avem locuri de muncă mai bine plătite. Să fie conştienţi, fiecare în parte, că viitorul nostru ca giurgiuveni este legat de viitorul României. Dacă nu vom lupta cu corupţia, dacă nu vom promova competenţele, nu vom avea niciun viitor.

Un interviu publicat în volumul „Cronica începutului de mileniu- interviuri cu giurgiuveni”, realizatori  Ioan Mănăilă  şi  Gelu Brebenel -2010