Mircea ALEXA: Nu istoria se repetă, ci erorile ei!

O ţară în care nu te poţi ridica la o viaţă decentă prin muncă este o ţară fără viitor!

Poporul vorbeşte prin alegeri libere. Nimeni nu are dreptul să vorbească în numele poporului

„Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului“

 

Născut în Bucureşti la 25 ianuarie 1951, unde învaţă în şcoala primară, generală şi apoi la Şcoala medie–mixtă, ulterior Liceul „Dr. Petru Groza“, actualmente Liceul de Informatică „Tudor Vianu“. Face parte din promoţia care a absolvit, în 1974, Universitatea „Babeş Bolyai“-Cluj Napoca, facultatea de Istorie, specialitatea istorie modernă şi contemporană. Până în 1979 este profesor de istorie în judeţul Ialomiţa şi în Bucureşti. Din 1980 până în prezent este muzeograf la Muzeul Judeţean „Teohari Antonescu“ din Giurgiu. Are preocupări în domeniile muzeografiei generale, istoria presei centrale şi locale, monumente comemorative, pedagogia muzeală, istoria armelor, istoria ştiinţei şi tehnicii, ştiinţe auxiliare ale istoriei. Colaborează sau este autor al mai multor expozţii importante, fiind un constant colaborator de specialitate al revistelor şi ziarelor locale. Este cetăţean de onoare al comunei istorice Călugăreni şi Orăşean de vază al municipiului Giurgiu. Este unul din cei trei giurgiuveni decoraţi cu Medalia Meritul Cultural Clasa I.

 

– Ce mai faci onorabile, nu te-au epurat încă?

– Ah!, eu sunt pe listă din ’86! Dar mă mai lasă încă…

– Cred că cititorii noştri ar trebui să ştie că treaba cu epurarea este apelativul cu care vă întâmpinaţi cunoscuţii. De unde vine sintagma cu pricina?

– Din păcate, din viaţa de zi cu zi. Aş începe discuţia noastră reamintindu-vă că „Nu istoria se repetă, ci erorile ei“. Numirile pe criterii politice (că despre numirile pe alte criterii nu avem acum a discuta) sunt o veche meteahnă a societăţii româneşti. Aşa a fost şi înainte de primul război mondial, aşa a fost şi în mult lăudata perioadă interbelică. Erau şi excepţii desigur, dar „excepţia întăreşte regula“. Cât despre perioada comunistă, nu mai vorbim. Măcar aceia nu ascundeau că sunt partid unic, deci, îşi numeau oamenii. Cine contesta pe cei numiţi avea mari necazuri. Eu am contestat şi ce-am păţit nu doresc nimănui…

 – La vremuri noi nu avem moravuri noi?

 – Curat moravuri, onorabile!… După 1990, am sperat că lucrurile se vor aranja oarecum. Desigur că sunt funcţii care ţin de politic. Că doar nu o să fi e ministru sau prefect din opoziţie. Dar şi aici am deseori un of. Mare „secetă“ trebuie să fi e prin anumite partide dacă se prezintă cum se prezintă cu anumiţi ministeriabili… Dar, nu voi înţelege în ruptul capului de ce trebuie politizate conducerile instituţiilor descentralizate ale statului precum: învăţământul, cultura, sănătatea, agricultura, ser viciile publice etc. Aici trebuie să fi e specialişti, nu oameni politici sau înregimentaţi politic. Ce politică fac ei după ce ies din instituţii, treaba lor. Marele director Savin Popescu a rămas faimos şi pentru că nu permitea să se facă politică în şcoală. El însuşi dădea exemplu. Marele învăţat şi om politic Alexandru Cartojan când intra în liceu era profesor, nu fruntaş de partid sau prefect.

– Să revenim la chestiunea cu epurarea…

– Răbdare, onorabile, să avem răbdare! Hai s-o scurtăm. Păi, acum toate funcţiile de conducere se dau pe criterii politice. Când sunt la putere coaliţii, ele se împart pe faţă. Stau şi mă întreb, de ce se mai dă concurs? „Concursul“ se ţine pe 1 ale lunii, dar de 3 luni toată lumea ştie cine vine. Când ne punem noi, de la un partid, oamenii în funcţii pe criterii politice, se numeşte competenţă. Când sunt schimbaţi, se numeşte epurare politică. De fapt, dacă accepţi să fii numit pe criterii politice, trebuie să accepţi şi să nu mai fii în funcţie dacă partidul care te-a propulsat nu mai este la putere. Este o chestiune de „Minima Moralia“. Dar văd rar aşa ceva. Toţi sunt de acord că instituţiile trebuie depolitizate când sunt în opoziţie, dar când vin la putere, le politizează imediat. Toţi sunt de acord că instituţiile trebuie depolitizate (anume să nu se mai facă epurări pe criterii politice), cu condiţia să rămână în funcţii cei puşi anterior poli[1]tic… Din păcate, sunt şi oameni capabili care nu pot accede la funcţii de conducere decât dacă acceptă înregimentarea politică sau, anumite simpatii politice. Şi este păcat. Unii au făcut compromisuri, alţii nu. Din păcate, sunt oameni care trec dintr-un partid într-altul pentru a-şi păstra funcţia. Dovada supremă că funcţia este dată politic. Am fost şi eu întrebat: de ce nu te prezinţi la concurs? Am răspuns sec: eu nu particip la un concurs în care „câştigătorul“ este dinainte stabilit. Mai bine i-ar numi direct. Ar fi mai onest. Am amici care au fost „epuraţi politic“ şi care la vremea lor s-au bucurat când au fost puşi politic. Le-am atras atenţia că există şi reversul medaliei. Acestora, în primul rând, le pun întrebarea despre care s-a făcut vorbire mai sus. Unii mi-au dat dreptate, alţii nu. Pe alţi amici sau cunoscuţi, inclusiv ziarişti, îi întâmpin cu aceeaşi întrebare ca să nu uite ce-i aşteaptă dacă… râvnesc „la înălţimi“. De fapt, Mihai Eminescu spunea: „Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului“.

– În urmă cu mulţi ani afi rmaţi că „A fi liber nu înseamnă să faci ce vrei. Va trebui să învăţăm că un grup, oricât de mare, are dreptul să vorbească în numele lui, nu în numele poporului.“ Vreau să vă întreb: nu aveţi impresia că noi nu mai suntem un popor, ci doar o sumă de populaţii? Sau mă înşel!?

– Spuneam aceste cuvinte pentru prima oară în urmă cu aproape 37 de ani. Sunt de părere că libertatea nu înseamnă anarhie ci respectarea riguroasă a unor legi votate democratic. Libertatea unui om, a unui grup de oameni se întinde până la libertatea altora. Nu poţi fi liber doar tu. Nu putem fi liberi doar noi. Tot mai mulţi trebuie să înveţe, sau să reînveţe, că cea mai scumpă „marfă“ din lume este libertatea. Ea se dobândeşte greu sau uşor, dar se poate pierde uneori foarte uşor. Cei mai mulţi tineri trebuie să înveţe că nu pot fi liberi pe munca şi responsabilităţile altora. Eşti liber pe munca şi responsabilităţile tale. Şi eu am decretat la 24 de ani că sunt liber. Dar am plătit… Şi, mai ales, am răspuns pentru toate faptele mele. Este deasupra oricărei discuţii că un grup, oricât de mare, trebuie să vorbească în numele lui, nu în numele poporului. Prea multă vreme şi în această ţară un grup restrâns, sau chiar un individ, a vorbit în numele poporului. Mai grav este că unii chiar credeau că au acest drept. Or, dacă se vorbeşte prea mult în numele poporului, totul va duce la revoltă. Aşa cum s-a şi întâmplat. Poporul vorbeşte prin alegeri libere. Nimeni nu are dreptul să vorbească în numele poporului. Din păcate, şi după 1990 au fost cazuri când un grup sau altul a încercat să vorbească în numele poporului care… nu era pregătit să înţeleagă că… Tocmai de aceea nu au fost urmaţi de popor, deşi uneori spuneau şi adevăruri. Refuz să cred că nu mai suntem un popor ci doar o sumă de populaţii. Nu am ajuns până acolo şi sper că nici nu o să ajungem.

 – Am trăit, în acest început de mileniu, câteva rele care ne-au marcat: furtul, sărăcirea, deziluzia, renunţarea… Ce-am mai putea adăuga?

 – Se mai pot adăuga multe. Nu vreau să fac o listă. Ar fi un lucru prea dureros, mă mulţumesc cu câteva precizări. Desigur, nu putem aproba furtul, dar unii fură din disperare, de foame. Este grav să vrei să munceşti şi să nu ai unde. Este grav să munceşti şi să trăieşti la limita subzistenţei. Dar este şi mai grav să fii bogat fără să munceşti. Cei mai mulţi sunt revoltaţi nu de sărăcia lor, ci de contrastul izbitor cu bogăţia realizată fără muncă de alţii. Doar proprietatea făurită prin muncă este sfântă. O ţară în care nu te poţi ridica la o viaţă decentă prin muncă este o ţară fără viitor. O ţară în care bătrânii se sting în picioare este o ţară fără viitor. Să nu ne mai mirăm că mulţi devin nostalgici. Racilele enumerate mai sus existau şi înainte de’89. Mulţi au crezut – unii au murit pentru asta – că ele vor fi diminuate după’89. Din păcate s-au înşelat. Desigur, sunt şi excepţii. Totuşi, eu nu cred că nu mai este nimic de făcut. De acea, adaug: cred în lupta pentru diminuarea relelor care ne înconjoară, dar care încă nu ne domină. Deşi pericolul există. Deci, la luptă!

– Sunteţi un om revoltat, sau doar nemulţumit?

– O întrebare foarte bună. Voi răspunde chiar cu riscul de a nu fi crezut. Dealtfel, am trecut de mult de vârsta la care vreau să fiu crezut cu orice preţ. Sufletul meu a fost croit pentru revoltă. Din tinereţe am fost un revoltat. Chiar şi atunci când nu aveam nici un motiv să fiu nemulţumit de situaţia mea socială şi materială. M-am întrebat mai mulţi ani de ce eu am mai multe decât alţii, fără să am nici un merit! Aflam adevăruri scoase din context şi ştiam că nu pot să fac mai nimic decât să am bun simţ. Nu am fost nici dizident, nici erou. Am fost şi sunt un om de atitudine, un revoltat. În 1974, când am ieşit „pe pâine“, am dat cu piciorul, de bună voie şi nesilit de nimeni, la avantaje pe care alţii nici nu le visau, ca să aplic în practică, nu teoretic, ca unii – principiul PRIN NOI ÎNŞINE. Criticilor mei – ante şi după 1989 – le spun un lucru: eu pot proba oricând că am plecat din „nomenclatură“, – unde n-am făcut rău nimănui, ba, din contra, de bună voie. Nimeni dintre cei care m-au criticat nu poate face proba, decât cu argument de autoritate pe care nu dau doi bani, că au fost chemaţi acolo şi au spus nu. Rezistenţa prin neparticipare nu convinge pe nimeni. Am dus „război“ cu diverşi responsabili ai vechiului regim, când alţii le căutau favorurile. În 1989, neputând să scot un manifest – neavând mijloacele tehnice necesare – m-am mulţumit să răspândesc afişe anticeauşiste. Asta a fost mica mea formă de protest. În ziua de 21 decembrie 1989, la şedinţa cu „activul din cultură“, de „înfierare“ a huliganilor de la Timişoara, vocea mea a fost singura care, fără a fi eroică, a ieşit din decor şi a pus la îndoială declaraţiile lui Ceauşescu din ziua precedentă. Şi câţi din cei ce au înfierat atunci, ori au tăcut, nu au devenit „dizidenţi“ şi, ulterior, au devenit „revoluţionari“ şi şefi ? Personal, am făcut puţinul pe care l-am făcut nu din dorinţa de a parveni, ci din convingere. Acum, după 20 de ani, am toate motivele să fiu un revoltat şi totodată un nemulţumit. Nu mai pot separa cele două noţiuni. Cum poate fi un om care după 35 de ani de muncă onestă câştigă cât câştigă şi pe deasupra mai este şi umilit? Văd puşti „de bani gata“ pe lângă care noi, mult huliţii copii „de ştabi“ – cum se spunea ante’89 eram nişte „coate goale“. Nu apăr vechiul regim. Nu întoarcerea în trecut este soluţia. Dar să nu ne mire dacă cei mulţi vor trece de la nemulţumire la revoltă.

– Cândva ne aminteaţi cuvintele marelui diplomat Nicolae Titulescu „Priviţi în jurul dumneavoastră! Ce vedeţi? Pe de o parte, frigurile setei. Omenirea alergând nebună după bogăţia fără muncă. Pe de altă parte, frigurile revoltei provocate de mizeria războiului şi de indignarea pe care o resimţi când o compari cu avuţiile scandaloase care s-au făcut într-o singură noapte… “. Am ajuns de unde am plecat, şi mai mult decât atât?

– Într-adevăr. De multe ori în scris sau în for public am amintit cuvintele marelui diplomat Nicolae Titulescu, tocmai pentru că sunt mai actuale ca oricând. Este un fragment din celebrul discurs pe care Titulescu l-a rostit în Parlamentul României, în calitate de Ministru de finanţe, când a dorit să impună o lege financiară care să lovească în îmbogăţiţii de război. Era în 1921. A fost ovaţionat, discursul a devenit un model, a fost publicat, înregistrat pe disc, legea a trecut, dar… nu a fost aplicată niciodată. Iată o parte din text, după presa vremii: „Priviţi în jurul dumneavoastră! Ce vedeţi? Pe de o parte, frigurile setei. Omenirea alergând nebună după bogăţia fără muncă. Pe de altă parte, frigurile revoltei provocate de mizeria războiului şi de indignarea pe care o resimţi când o compari cu avuţiile scandaloase care s-au făcut într-o singură noapte. Domnilor, e în acest moment, şi la noi şi aiurea, o aşa frenezie de materialism, îmbinată cu o aşa frenezie de dreptate, încât cred că nu greşesc dacă spun că am ajuns la una din acele răspân[1]tii la care sau se plămădesc religiile noi, sau se plămădesc cataclismele istoriei. Văd toate greutăţile de care sunt înconjurat. Le pipăi, le număr, le cântăresc şi totuşi sunt optimist!… Şi atunci, cauza acestui optimism nu poate să rămână decât aceea pe care ne-o servesc zilnic criticii mei: iluzia optică provocată de fi rea mea idealistă. Ei bine, primesc explicaţiuni. Dar atunci, bineuvântată eroare, salutară iluzie, care, îngăduindu-mi să întrezăresc strălucirea zilei de mâine, nu mă lasă să fiu doborât de micimile zilei de azi, de toate micimile zilei de azi, căci nu e una care să-mi scape din vedere… “ Actual, NU?… Din păcate, am ajuns de unde am plecat, şi mai mult decât atât.

– Cum vedeţi democraţia?

– Ca pe sistemul politic cel mai puţin rău dintre toate. Cu bune şi rele, dar la eşecurile democraţiei nu se răspunde cu dictatură, ci cu perfecţionarea ei.

– Care sunt cele mai importante evenimente globale ale începutului de mileniu? Ce aţi dori să ne aducă acest început?

– Începutul mileniului trei a adus cu sine evenimente importante pe plan mondial, cum ar fi : primirea în UE a unor ţări din fostul „lagăr socialist“, printre care şi România; începutul unui sistem monetar unic european; deschiderea parţială a pieţei muncii pentru românii care vor să lucreze în străinătate. Ce aş dori eu să ne aducă începutul noului mileniu? Greu de spus. Totuşi doresc, printre altele, să apuc să mai lucrez cât mai mult în folosul muzeului pe care am onoarea să îl reprezint. Cândva scriam: „ce va aduce începutul mileniului nu ştiu. Ştiu doar ce vreau eu să aducă: respectul faţă de muncă şi faţă de adevăratele valori“.

– Aş dori să încheiem vorbindu-ne despre oraşul în care trăim, despre prezentul şi viitorul său. Ce am putea spune frumos despre Giurgiu?

– Oraşul Giurgiu are un trecut glorios, un prezent în care vedem şi multe lucruri pozitive şi un viitor strălucit. Depinde de noi toţi ca să fi e aşa. Giurgiu este un oraş mic pe harta geografică a ţării şi a lumii, a fost un oraş mare pe harta economică a ţării şi a Europei şi sper să mai fi e în viitor, dar a fost şi este un oraş mare pe harta istorică a lumii… Nu sunt giurgiuvean. În viaţa mea, iniţial, Giurgiu a fost planificat ca o escală înaintea reîntoarcerii definitive în Transilvania. Dar am descoperit muzeografia şi am rămas la Giurgiu. De aproape 30 de ani lucrez la Giurgiu şi sper să pot să bat şi eu la „poarta“ cetăţenilor prin adopţie ai oraşului. Considerându-mă giurgiuvean, de zeci de ani duc steagul oraşului şi judeţului peste tot în ţară şi în afara ei şi, consider că fără a fi fost scutit de greşeli, nu m-am făcut de râs. Despre oraşul meu, numai de bine!

 august 2009

 Interviu realizat de Gelu BREBENEL

foto: Gelu BREBENEL