1902 – Premiul NOBEL pentru fizică

În 1902, premiul Nobel pentru fizică s-a împărțit între fizicienii olandezi Hendrik Antoon LORENTZ (1853-1928) și Pieter ZEEMAN (1865-1943).

Motivația juriului care a acordat acest premiu a fost ”pentru cercetările lor referitoare la influența magnetismului asupra fenomenelor radiante”.

Lorentz, la 22 de ani obține titlul de doctor în fizică, cu o teză despre reflexia și refracția luminii.

Este cunoscut pentru celebrele relații, numite ”transformările lui Lorentz”, care fac trecerea de la coordonatele unui sistem de referință inerțial, considerat fix, la coordonatele unui sistem de referință mobil, aflat în mișcare rectilinie uniformă în raport cu primul sistem.

Este mai puțin cunoscut că, prin munca de pionierat în hidraulică, Lorentz a contribuit la scoaterea de sub apele Mării Nordului a unor mari suprafețe agricole.

Nu în ultimul rând, Lorentz este principalul creator al teoriei electronilor, intuind existența electronului ca purtător al unei sarcini electrice elementare (existența electronului a fost demonstrată experimental de J.J. Thomson în 1897).

Zeeman, doctor în fizică incepând cu 1893, fost elev al lui Lorentz și-a concentrat temele de cercetare asupra fenomenelor optice.

Cercetând influența câmpului magnetic asupra luminii, Zeeman descoperă că liniile spectrului de emisie al unei substanțe aflate în câmp magnetic suficient de intens se despică.

Acest fenomen se numește ”efect Zeeman” și confirmă concluziile teoriei electronilor a lui Lorenz.

Studiile celor doi au dus ulterior la importante descoperiri în optică și astrofizică.

Petre Mihai CORNEA