In memoria prietenului nostru Ioan-Dan POENĂREANU: „Ceea ce ne lipseşte cu adevărat este motivaţia muncii”

Ioan-Dan POENĂREANU: Născut în Giurgiu, la 9 septembrie 1947. În 1965 termină Liceul „Ion Maiorescu“ iar din 1970 este absolvent al Institutului Politehnic Bucureşti. Până în 1990 lucrează ca inginer la fosta Uzină „23 august“. Din 1990 până în 1997 locuieşte în Germania. Revine la Giurgiu fiind redactor la publicaţiile „Giurgiu Express“ şi „Informaţia de Giurgiu“, precum şi la revistele „SUD“, „Economistul“, „Ecart“, „Dunărea albastră“. Traduce din limba germană şi facilitează apariţia volumului „Dunărea, fluviu la cinci mări“ al lui Pamfil Şeicaru. În 2007 reuşeşte să editeze volumul de poezii „Monocord-Poemele clepsidrei“, semnat Hanibal Ionel-Georgescu, în memoria bunului său prieten Hani. În 2008 publică volumul „Dincolo de jurnal“, având în pregătire alte două volume de eseuri şi proză.

– Eşti un optimist trădat de anumite tristeţi. Unde fugi când lumea e prea mică?

– Mă bucur că mi-ai pus de la început o întrebare ce îmi motivează o retrospectivă autoanalitică. Încă din adolescenţă am avut un optimism umbrit de unele mici tristeţi şi pus la încercare de oarece îndoieli. Îmi este frică de oamenii care au numai certitudini. Caracterul uman suferă unele modificări, dar nu se transformă fundamental în succesiunea segmentelor temporale. Cred că cele două noţiuni, optimism şi tristeţe, aparent antagonice, sunt legate între ele printr-o relaţie de cauzalitate bivalentă. Tristeţea poate fi atrasă de un optimism neîmplinit şi poate fi izgonită, la rândul ei, prin alte înclinaţii optimiste. Nu cred că a fugi este termenul cel mai potrivit pentru a defini căutarea unui refugiu. Într-un fel sau altul toţi căutăm aşa ceva, dar depinde de predispoziţia fiecăruia ce găseşte. Lumea nu mi se pare deloc mică, poate şi datorită faptului că trăiesc între două lumi paralele, pe care le vizitez alternativ, cu optimismul de a o fi regăsit pe una şi tristeţea de a o fi părăsit pe cealaltă.

– L-ai cunoscut pe Nichita Stănescu. Cum era Nichita?

– Despre Nichita este o poveste mai lungă, pe care, însă, nu o pot despărţi de alt personaj. Este vorba despre Ştefan Stoian – nea Fane, ziaristul, cum îi spuneam noi, omul care mi-a făcut cunoştinţă cu Nichita, pe terasă la restaurantul „Majestic“. Acolo avea obiceiul să-şi scrie editorialele, bând cafea la metru pătrat de ceşti. Toate acestea se întâmplau prin 1978 sau 1979. Peste mai mulţi ani, aflându-mă în Germania şi având un prisos de nostalgie, i-am scris lui nea Fane. Nu mi-a răspuns. După alte două săptămâni mă gândeam să-i reproşez – tot în scris – tăcerea, dar am amânat şi, fiind o zi de joi, am mers la singurul chioşc din Mannheim unde se găsea presă românească. În revista „Baricada“ am găsit un articol intitulat „Incredibila dispariţie a lui Ştefan Stoian“, articol care m-a zguduit. Se rupsese încă o legătură de suflet cu ţara, cu Bucureştiul.

Revenind la Nichita, pot afirma că era un om admirabil, de un farmec deosebit. Nu vorbea prea mult, dar când o făcea, aborda lucrurile din cele mai neaşteptate puncte de vedere şi folosea metaforele de parcă ar fi dictat cuiva versurile unui viitor poem. Ne-am văzut de câteva ori, cu totul întâmplător. În vara lui 1989 ne-am întâlnit la librăria Eminescu şi am mers la barul de la parterul Hotelului Intercontinental. Nu am stat prea mult pentru că aveam probleme de rezolvat. La plecare am vrut să plătesc, dar el nici nu a vrut să audă: „Mă, pe voi ăştia, inginerii, vă bate vântul. Lasă, că eu mai rămân!“ I-am mulţumit şi am plecat. A fost ultima oară când l-am văzut.

– Cu privire la „Dincolo de jurnal“, volumul tău recent, am remarcat că acestuia i-a fost apreciat tonul liniştit, aceasta denotând o capacitate de împăcare cu lumea şi lucrurile. Cum ai devenit o apă liniştită?

– Nu sunt ceea ce s-ar putea numi „o apă liniştită“, numai că nu îmi place să mă manifest prea intens. Exteriorizând, devii şi mai vulnerabil. Ţinând seama că este vorba despre o retrospectivă, tonul cărţii mi se pare firesc, pornind de la arhicunoscuta axiomă că, oricum, asupra trecutului nu mai poţi să acţionezi.

– De ce ai putea crede că Mozart seamănă cu Esenin?

– Aş fi putut răspunde mai documentat la această întrebare dacă ştiam limba rusă şi îl citeam în original pe Esenin. Traducerile, oricât de savante, pierd ceva din farmecul original. La fel şi muzica, deşi nu are nevoie de traduceri, depinde de măiestria interpreţilor. Dar, chiar şi aşa, se pot găsi multe asemănări. Deşi în secole şi din cauze diferite, amândoi au murit tineri, la o vârstă la care ar mai fi avut multe de spus.

Poezia muzicii lui Mozart şi muzicalitatea poeziei lui Esenin, exuberanţa lor, mi se par de aceeaşi sorginte. Amândoi au creat, chiar dacă în domenii diferite, opere sprinţare, spumoase, cu aceeaşi uşurinţă, umbrite uneori de o nostalgie difuză, la Amadeus ceva mai punctuală, la Esenin, generată de necuprinsele întinderi de stepă.

– Ai lipsit acum ceva vreme o perioadă îndelungată din ţară, parcă şapte ani. Cum ai regăsit limba română?

– De fapt şi acum am domiciliul stabil tot în Germania şi am dobândit cetăţenia germană, fără să renunţ la cea română. Dacă mi s-ar fi impus o asemenea condiţie nu aş fi acceptat niciodată să devin cetăţean german.

Limba română nu am părăsit-o niciodată. Este limba în care am învăţat, limba în care gândesc, în care visez şi în care sper. Mai mult, cu băieţii mei vorbesc numai în româneşte, iar în Mannheim am un grup de prieteni români. Limba germană am folosit-o în relaţiile oficiale sau în lipsa unei alternative.

– Foarte mulţi români pleacă din ţară. A pleca mai înseamnă a trăda?

– A pleca din ţară = a trăda era o idee de origine comunistă. De fapt, am trăit prea mult sub acest regim pentru a ne mai putea surprinde remanenţele. Gândindu-mă la întrebarea anterioară, a trăda înseamnă a declara, la câteva luni de la plecare, că ai uitat limba română, ajuns la o poziţie privilegiată să dispreţuieşti semenii din rândul cărora ai plecat, să complotezi împotriva alor tăi. Pe de altă parte, se cunosc multe exemple de români care şi-au servit mai bine ţara din diaspora, decât dacă ar fi rămas acasă. Mircea Eliade, George Enescu, Pamfil Şeicaru pot fi numai câteva exemple.

– Suntem umiliţi şi asta ne determină uneori să fim umili. Există o primejdie a naşterii orgoliului din umilinţă?

– Am fost de nenumărate ori insultat sau înjurat, dar cred că rareori m-am simţit umilit. Nu poţi fi umilit decât de un om care-ţi este net superior, iar oamenii de anvergură intelectuală nu recurg la astfel de metode. Pe ceilalţi îi ignor: cred că umilinţa este o stare de spirit ilustrată prin două verbe: unul la diateza pasivă- „a fi umilit“, pentru care cred că există o înclinaţie maladivă şi celălalt reflexiv – „a se umili“, folosit frecvent de oamenii care încearcă să se caţăre pe scară. O dată ajunşi în vârful piramidei, se vor transforma în satrapi pentru cei care încearcă să îi imite. Şi, revenind la ideea precedentă, totul se schimbă radical atunci când lucrurile translatează la un nivel care – deşi prin generalizare devine impersonal- poate umili total. Cea mai eficientă maşină de umilit a fost sistemul comunist. L-am simţit şi eu, din plin, pe propria-mi piele. Nici acum lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Prostia agresivă, suficienţa găunoasă, averile sfidătoare apărute în urma unor tunuri de răsunet – şi enumerarea ar putea continua, sunt tot atâtea motive de umilinţă pentru omul de bun simţ. Iar umilinţa generează revoltă care, la rândul ei, generează şi un soi de orgoliu războinic.

– Dan Poenăreanu, se cuvine a te întreba despre motivele plecării tale din ţară…

– Răspunsul este ceva mai complicat. Actele pentru paşaport le aveam depuse din 1986 şi voiam să plec pentru că soţia mea era de origine germană, părinţii ei fiind stabiliţi la Mannheim. Restul motivelor decurgeau dintr-o singură sintagmă: regimul Ceauşescu. În plus, nu întrezăream nici o perspectivă pentru viitorul copiilor. Am intrat în posesia paşapoartelor în luna august 1989, dar am amânat plecarea, aşteptând ca băiatul nostru mai mare să îşi termine liceul. După marea vânzoleală din decembrie acelaşi an, când, pentru naivi ca mine, speranţele de mai bine crescuseră exponenţial, m-am întrebat dacă mai are rost să plecăm. A urmat degringolada generală, politica bâlbâit-sforăitoare a FSN-ului şi, în opoziţie, fenomenul Pieţii Universităţii, zona liberă de neocomunism. Greviştii foamei agonizau în corturi şi gospodine rubiconde, intoxicate de televizor, le strigau că sunt drogaţi şi îndopaţi cu dolari de Raţiu şi Coposu. Tinerii, insultaţi, aveau eleganţa să aplaude şi apoi începeau să cânte „Imnul golanilor“. Oricum, răspunsul era net superior invectivelor care li se adresau. Capacul a fost pus de mineriada din 13-15 iunie 1990, când îngerii adâncurilor au venit înarmaţi cu bâte, să planteze panseluţe în faţa Teatrului Naţional, iar Ion Iliescu le-a mulţumit pentru prestaţie. Era prea mult. Aveam alternativă, aşa că ne-am urcat în avion şi… asta a fost.

– Se spune că românul nu poate lucra sau gândi mai mult de zece minute fără să facă o pauză, măcar de o ţigară… Nu ţi se pare că noi nu avem reguli şi legi, avem doar obiceiuri?

– Avem tot ce ne trebuie, reguli şi legi, dar cine îşi bate capul cu ele? Pentru noi, ca semilevantini, precumpănesc tabieturile. Ceea ce ne lipseşte cu adevărat este motivaţia muncii. Dar, ar trebui să înţelegem şi altceva. Dacă tot ne-am obişnuit cu gândul că facem parte dintr-o generaţie de sacrificiu (a câta oare, consecutiv?), să încercăm ca măcar generaţiile viitoare să fie în posesia unor astfel de motivaţii. Aceasta presupune, din nou, muncă, însă cercul vicios trebuie rupt undeva.

– Mult prea mulţi dintre noi avem păreri foarte urâte despre români. Tu ce ai bun de spus?

– Cred că aceste păreri urâte sunt conjuncturale, mai mult de faţadă, pentru a găsi motive de autocompătimire şi, ca orice mască, sunt exagerate, caricaturale. Am cunoscut români adevăraţi care, depăşind graniţele se transformau fundamental în timp record, dezvăluindu-ţi adevărata structură. Indiferent că sunt lucrători în agricultură, industrie, construcţii sau specialişti cu înaltă calificare, îşi dau adevărata măsură a capacităţii lor. Aici revin la problema abordată în întrebarea anterioară, problemă legată de motivaţie. Cel mai slab muncitor nu câştigă mai puţin de o mie de euro lunar, şi să nu uităm că banii aceştia intră în ţară. Cunosc români apreciaţi în Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia şi Germania. La recentele alegeri locale din Mannheim a candidat şi o tânără româncă, absolventă a Universităţii din oraş, din partea CDU, la un post de consilier în Primărie. Nu cunosc rezultatul alegerilor, dar m-am simţit mândru că o parte din electoratul german i-a acordat încrederea.

– Ca popor avem un soi de umor care uneori ne salvează, alteori ne omoară timpul şi perspectivele. Dar, de fapt, de unde să aşteptăm salvarea?

– Am mai avut de câteva ori ocazia să vorbesc despre umorul nostru, ca despre un paleativ ce ne salvează prin autosugestie, dar nu ne oferă nici un fel de soluţie. Mai mult, ne împiedică să le găsim, inducându-ne falsa impresie că o problemă pe seama căreia a apărut un banc nou, sau care nu se rezolvă de la sine în câteva zile, nu mai merită să ne ocupăm de ea. Soluţia este în ograda noastră, la îndemâna noastră, trebuie numai să o recunoaştem şi se rezumă la muncă adevărată. Ca să parafrazez una dintre legile lui Murphy, într-un sistem închis, cum este societatea românească sau orice altă societate- cantitatea de rău este constantă. Însă, depinde numai de noi să mutăm acel rău în locul unde ne deranjează cel mai puţin.

– Cum ar trebui să fie românul perfect?

– Nu există oameni perfecţi, nici la noi, nici la alte popoare. Noi trebuie să scăpăm neapărat de inerţia păguboasă în care ne zbatem şi, în acest fel, soluţiile se vor putea găsi mult mai uşor. Va trebui să renunţăm la şabloane, la idei preconcepute şi la comoditatea de gândire. Poate nu întâmplător un volum de versuri al lui Nicolae Labiş se numeşte „Lupta cu inerţia“.

– Trăim începutul unui nou mileniu. Ce noutăţi ne poate aduce acesta în domeniul social? Spre ce ne-am putea îndrepta?

– În această privinţă sunt optimist. Societatea este un organism activ, în continuă evoluţie către nivelul ei de echilibru. Direcţiile şi noutăţile pe care le-ar putea aduce sunt, mai mult sau mai puţin, previzibile şi depind de o multitudine de factori exteriori. Cert este, însă, că am o mare încredere în generaţiile post decembriste, neafectate de nostalgii comuniste, că vor avea capacitatea unor modificări sociale adecvate.

– Vom fi mai fi credincioşi peste 100 de ani?

– Nu cred că există sau va exista om care să nu creadă în ceva: divinitate, progres tehnic, o lege a guvernării universale, disiparea energiei, forţe proprii. Cât priveşte religia, aceasta va rămâne un element de tradiţie, păstrat din respect pentru înaintaşi, aşa cum păstrăm costumele naţionale la muzeu, deşi tot mai puţini ţărani se mai îmbracă tradiţional.

– Într-o cu totul altă ordine de idei, să revenim pe meleagurile noastre. Ce vă place şi ce vă displace cel mai mult din Giurgiul zilelor noastre? Ce le transmiteţi giurgiuvenilor?

Pentru mine schimbările oraşului sunt substanţiale, dacă ne gândim că am plecat din Giurgiu în anul 1965 şi am revenit în 1997. A devenit un oraş frumos, curat, s-a construit mult, s-a încercat o amenajare, măcar parţială, a vechiului centru – cu regretul că nu au existat posibilităţi de restaurare integrală –, şi există în continuare direcţii de perspectivă. Dacă îmi displace oarece, de fapt este puţin spus – mă oripilează!, este cartierul situat dincolo de Teatrul de Vară. Cred că argumentaţia este
inutilă.

– Ce le transmiteţi giurgiuvenilor?

– Transmit giurgiuvenilor ceea ce o fac pentru toţi românii şi îmi doresc eu însumi: să renunţăm la tot ce ne împiedică o evoluţie ascendentă, cu ajutorul unei autoanalize imparţiale.

2010/ Interviu realizat de

Gelu BREBENEL