Unde mergem acum noi, România?

Cu noi nici măcar nu se putea altfel. Băgați acolo, înfundați, puțini dintre noi se mai gândesc cum să ieșim. Altfel, pentru restul, e bine, e cum trebuia să fie… Ca un dat, evident, de la alții. Da’ e bine!

Cândva, Ilie Moromete îl întreba pe Niculae, fiul cel mai mic, despre ceea ce el, capul familiei, nu mai înțelegea sau îi era teamă să înțeleagă. “Niculae, unde mergem acum noi, domnule?”  Astfel, Ilie își trăia propria dramă, teama, necunoscutul și neputința sa, prăbușite asupra familiei.

Drama noastră vine mai dinainte de Moromote. Nu ne-am asumat-o, ne-a fost impusă. Apoi, ne-am însușit-o. Este a noastră, este ca un unic destin, la purtător, aruncat peste o nație. Este ca o haină ruptă pe la coate, care trebuie să ne acopere istoria, cumva. Acum ne acoperă doar rușinea pe care nu ne-o asumăm. Și neputința, de care ne ascundem.

Moromete era năuc, dar avea niște hățuri în mână, care l-au dus pe Niculae la o haltă, unde în cele din urmă un tren a oprit… pentru o căruță.

Acum, pe cine să mai întrebăm noi:  încotro?

 “România, unde mergem acum noi, mamă?”

Ne mai răspunde doar un fel de ecou de cândva, racordat la prezent: …” Păi nu vedeți bă că sunteți proști!?” …

… Unde să mai mergem?! Acum, nu mai mergem nicăieri. Stătem. 

Gelu BREBENEL

Grafica: Democraţie în oglinzi: [2001] / SABIN BĂLAŞA