Toamna în București…

S-au desfrunzit copacii-n Bucureşti
Ca într-un fel de lacrimariu rece,
Pe fâlfâit de aripi îngereşti
Al nostru suflet către ceruri trece.
Pe zare ard corăbii de vikingi,
în noi e miazăzi cât se mai poate,
Dar eu mă sting, văzând cum tu te stingi,
Şi toamnei am să-i spun singurătate.
Au ruginit statuile călări,
Din veac în veac îmbătrâneşte fierul,
Pe-afară, prin cetate, sunt lucrări
Şi-n pomii goi s-a prăbuşit tot cerul.
Tu ce mai faci?
Nu e aşa că eşti?
Că despărţirea noastră e o farsă?
S-au desfrunzit copacii-n Bucureşti,
De prin grădini miroase-a frunză arsă.
Şi noaptea vine repede de tot,
În turnuri se aude ora veche
Şi aripile noastre nu mai pot
Pereche să mai stea lângă pereche.
Eu ce mai fac? M-ai întrebat ceva?
Ocnaşi de sare către tâmple-mi urcă,
Deodată, cu o frunză ce cădea,
Un telefon a mai căzut în furcă.
Ne-apropiem de cea mai scurtă zi,
Ne va cuprinde cea mai lungă noapte,
Distant şi tăinuit ne vom iubi,
La pâlpâirile gutuii coapte.
Tu ce mai faci?
Nu e aşa că eşti?
Ce zvonuri ai mai auzit de mine?
Da, am venit cu toamna-n Bucureşti,
Şi sufăr şi iubesc şi-mi este bine.

adrian păunescu