SF: Fără timp, între Sierra, Quadrada, Lifaxi şi Gemma

Peste răcoarea dimineții, primul soare răsărise de sute de ore, fiind doar o iluzie luminoasă, care nu aduce niciun fel de căldură. Cel de al doilea era de așteptat peste doar două ore, cu căldura lui care va dura exact 960 000 de ore- o zi întreagă.
Așa erau zilele pe Sierra, altfel noaptea era plină de puternica lumină a vecinelor din apropiere: Quadrada, Lifaxi, Gemma.
Peste prăpastia care nu se mai sfârșea nici măcar la orizont, pământeanul respira cu calm, privind, prin casca de protecție, peste toate. Își închipuia că este dimineață- o dimineață pământeană. În definitiv, după ce ieșise dintr-o hibernare care durase mulți ani pământeni, pentru el nu putea fi decât dimineață- așa era programat să se întâmple.
Un semnal acustic repetat îl anunța că nava sa va intra într-un proces de igienizare, ceea ce presupunea că va decola autonom și va ieși din atmosfera asteroidului, urmând un program prestabilit. Asta se întâmpla, fără diferențe, de peste 219 ani pământeni- altfel doar a doua zi decând  era acolo. În acest timp, trăise real câteva săptămâni pământene, restul a fost hibernare cosmică.
De fapt, pe Sierra timpul nu exista decât în măsura în care îl programai să existe. Te puteai raporta la un soare sau altul, la timpul de pe alte planete, dar Sierra nu avea timpul său. Era un fir de praf într-un univers nebun, care nu conta decât într-un singur caz: dacă ajungeai acolo.
Sierra fusese aleasă de către pământean pentru că sistemul său de salvare stabilise că asteroidul are cele mai apropiate caracteristici față de pământ. Are aer, gravitație, doi sori, mișcări de rotație și revoluție față de soarele principal apropiate de ale pământului. Doar apa nu se adaptase pe Sierra- o anomalie cum se mai întâmplase de câteva ori, în apropiatele sisteme.
Privea de multă vreme peste prăpastia imensă de jos, spre un orizont care îngrijora. Contrar programului, renunțase la cască și respira liber. Radiațiile dimineții erau favorabile, se simțea bine. Avea nevoie de asta, pentru a se gândi în voie și a lua o hotărâre.
În dreapta, la orizontul îndepărtat, se întrevedea Gemma. Oamenii de acolo se războiseră între ei și acum, cei care supraviețuiseră, erau la limită, întorși în timp. Trupurile lor abia dacă mai suportau noile condiții ale atmosferei nou create, mintea lor nu mai funcționa normal, se prăbușieseră înapoi urmând să dispară, invariabil, peste câteva generații. El plecase de acolo, nu se mai știe de când…
Lifaxi era oarecum în mijloc. Planeta fusese aproape părasită de oameni, rămâseseră cei înregimentați să supravegheze sistemele de mentenanță, comunicații și coordonare a programelor de lucru. Planeta se va ușura în viitorul timp planetar, din cauza extracției intensive de resurse, încât costurile menținerii ei pe traiecoria normală nu vor mai putea fi suportate. Într-un punct mort al plimbării sale în jurul vecinilor, Lifaxi va fi parasită și, la nevoie, distrusă, fără să producă pagube și dezechilibre.
Gemma! Acolo oamenii sunt fericiți! Cei mai fericiți… Merg regulat cu “ gamela” în mână, încolonați în fața roboților, care le livrează porția de “aura vitalis”, cea care îi ajută să mai meargă, pentru un timp, mai departe. Acolo oamenii greșiseră și fuseseră înlocuiți de către roboții lor…
Sierra, Quadrada, Lifaxi, Gemma… Și multe altele, mult mai îndepărtate, așa încât nu mai contau. Nu mai exista nici măcar întâlnirea stelară regulată, când Ei veneau ca la târg și selectau. Cei care plecau nu se mai puteau întoarce, organismele lor nu putea face față unui dute- vino interplanetar pentru care pământenii nu erau pregătiți. Dar plecarea era o mare realizare, una așteptată de oricine.
Acum ultima plecare era a sa.  I se transmisese coordonate precise unde să meargă, să aterizeze și să aștepte. Și, timpul de așteptare era pe sfârșite, mai erau de așteptat doar două ore pământene.
Prăpastia din față era fără sfârșit, privirea se plimba și se rătăcea, alături de minte, de timp. Trebuia să fii atent, să încerci să gândești, să exiști. Să îți creezi propriul timp, ca o convenție, altfel erai pierdut. Să îi dai naștere, nume, să îl împarți, să îl simți, să îl înțelegi, să îl suporți. Dacă ceva nu începe cândva, nu se poate sfârși niciodată…
Nava sa atenționase că și-a încheiat programul prestabilit și va ateriza. Va urma un protocol sever și dacă el, comandantul, nu va interveni la timp, va fi de așteptat fără a mai putea lua vreo hotărâre până nu vor ateriza Ei.
Sierra, Quadrada, Lifaxi, Gemma… Prăpastia dintre el și toate…
S-a ridicat și și-a pus casca. Nava i-a transmis un semnal acustic. I-a răspuns, nava și-a început pregătirea pentru decolare. În scurtă vreme, totul a rămas în urmă, înainte fiind doar necunoscutul, ca o ultimă destinație spre timp.

Gelu Brebenel  / 7 decembrie 2019