Reportaj la polul sărăciei / Un bărbat și opt copii trăiesc doar cu pâine și apă. Mizeria care-i înconjoară depășește orice închipuire. Și vine iarna…

Când sărăcia depășește o anumită limită, ea se trasformă în mizerie. Sunt mulți oameni care supraviețuiesc sărăciei, dar nu și mizeriei. Pentru că ultima dintre  aceste rele te poate purta până la limita condiției umane. Îți poate fura sensul  zilei de mâine și perspectiva de a rămâne om. Când ai pierdut și aceste din urmă valori umane, nu-ți mai rămâne decât ea singură: MIZERIA! Ceea ce înseamnă pieire…

Rândurile care urmează se referă la un om pe care sărăcia l-a îngropat până la umeri, aruncându-l în mijlocul unei crunte mizerii. Căreia îi supraviețuiește, încă, pentru simplul motiv că nu vrea să se lase învins.

 

O CASĂ  DE OAMENI SĂRMANI, ÎN CARTIERUL DE LA MARGINEA SPERANȚEI

Pe drumul ce duce spre Fabrica de zahăr, de-i zicea odată Popa Șapcă, se face la stânga, la vale, strada Unirii, care iese spre Hotelul Steaua Dunării, de-i mai zice și La doi strigoi sau Hotelul cu duvar. La nici douăzeci de metri de colț, drumul devine desfundat și se îngustează. Grămezi mari de gunoaie stau aruncate prin împrejurimi. Printre ele e raiul șobolanilor, al câinilor vagabonzi și a turmelor de porci rămași în timpul zilei fără stăpân, să se descurge singuri. Pe stânga, după gunoaie, începe un șir de garaje iar pe partea cealaltă se află fosta cantină a Fabricii de zahăr. Ca să ajungi aici, mergi cu noroiul până la glezne, săltând peste șanțurile și mormanele de gunoi împăștiate-n drum, ferindu-te de jivinele care mișună la tot pasul. O poartă schioapă, simbolică precum gardul făcut dintr-o adunătură de fiare, sârme și lemne, toate stând să cadă de-a-npicioarelea, stă întredeschisă spre curtea largă, lăsând drumul liber. În bătătură, vreo doi porci, unul mai mare, gata de tăiat, altul fătat de două-trei luni, râmau la poalele casei, fără să stea o clipă, speriați de frigul de afară. De-o parte și de alta a porții, grămezi-grămezi de boarfe și bulendre vechi, negăsidu-și rostul. În față stă o clădire îmbătrâniă, cu niște ochiuri de geam pe la înălțimea pământului. În rest, numai zid, vechi și putred.

Un câine latră speriat și în cele din urmă, dinspre niște scări, din străfundul clădirii, se face simțită urmă de om.

Aceasta este casa lui Gheorghe Mesaroș, zis Bebe, care locuiește aici. El și cei opt copii ai lui, împreună cu soacra și un cumnat și copiii acestuia. Toți la un loc, vreo treișpe suflete, la număr!

O FAMILIE MARE, CÂT DEZNĂDEJDEA ZILEI DE MÂINE

Ca să intri în casă, trebuie să cobori vreu cinci-șase trepte înalte, de parcă ai intra într-o pivniță. De la ușă te izbește un miros greu, apăsat, de mâncare și putregai, umezeală și vechitură, care te ține-n loc. Cum intri, dai de-un hol ce se cheamă că-i bucătărie. Aici, pe-o masă, stă spânzurat un aragaz mic, vechi. Deasupra fierbea mâcarea, făcută într-o găleată de-o vadră, și-ntr-un oval la fel de încăpător. Asta era, pentru toți din casă, hrana din ziua aia, adică ciorbă de praz și mâncare tot de praz.

În jos, pe hol, sunt de-o parte și de alta două camere de cinci-șase metri pătrați. Încăperile sunt luminate de becuri murdare. Din patru, câte sunt toate, doar două au ferestre. Prin-năuntru, mai puține uși decât tocuri-  găuri mari acoperite de țoluri soioase, un fel de pături sau perdele, peste care timpul trecuse vitreg, îmbătrânindu-le.

Prima cameră în care intru este un fel de cameră pat, abia dacă ai loc să te-ntorci să ieși afară. Aici dorm patru dintre copiii lui Bebe, toț așternâdu-și loc de somn pe niște scânduri învelite cu plăpumi vechi, întinse prin toată camera. Prin colțuri zac cărți și ziare, picate parcă din cerul umed de de-asupra. Prin preajmă, copii cât vezi cu ochii, așezați care prin plăpumi, care pe scaune strâmbe, alții pe jos.

Altă încăpere este a bătrânei, unde doarme ea cu alți nepoți. Arată la fel ca prima și podeaua pare șubredă și instabilă. Deasupra, pereții umezi până-n tavan, peste care mai e puțin și vine bruma. Când plouă, vine apa pe dedesubt și ne umflă odaia de nu mai poți să intri în casă– îmi spune bătrâna privindu-mă limpede, ca și cum câteva picături i-ar fi intrat pe sub fereastră.

Am mers mai departe, prin celelalte camere. Bebe, înaintea mea, călcând ca prin străchini. Puradeii, crilă după noi, atârnați de poalele babii.

În stânga, altă încăpere, mai mică decât celelalte dar la fel de udă, cu preșuri vechi și rupte, aruncare peste pământul galben și gol. Aci stă cele două fete mai mari– mi-a zis Bebe, șoptindu-mi: de, le-a dat și lor tâțișoarele, cât nuca, nu mai pot să dorm cu ele în pat... Mai de parte era o altă cameră, a cumnatului. Ceva mai curată, la fel de plină de igrasie, arunca același iz de-ți lua răsuflarea și era luminată de o lumină galbenă, ofticoasă, trecută parcă prin aburi.  

Numai vechituri peste tot!  Două frigidere, stricate, ținând loc de mese, de rafturi, de orice. Un televizor vechi, bun de cutie, în care te poți uita, la nevoie, ca-n oglindă. În rest lăzi, cutii, adunănături de scânduri, foste mobile odinioară, găleți, capace, preșuri, cârpe, țoluri, toate umede și pătrunse de mirosul mâncărurilor, acoperit de putoarea igrasiei și a mucegaiurilor uscate de prin colțuri. Toată căldura venea de la un aragaz și de la un pietroi străpuns de o rezisteță, care clipea palid printre umbrele încăperilor. Afară, frig de-nghețase apa-n șanțuri. Înăuntru, ceva mai cald dar umed de-ți venea să fugi, urcând de-abușilea scările spre cerul de deasupra. Într-o parte, stătea o pisică chioșpalie, zbârlită și căpiată de atâta populație care mișuna care-ncotro, negăsindu-și starea…

La ieșire, am dat nas în nas cu porcul cel mare al lui Bebe. Băgase și el capul pe ușă, să vadă ce-i  înăuntru.  …Ce să fie? O casă de oameni amărâți, peste care și-a trecut umbra, jucâdu-se cu soarta lor de oameni, vântul nebun al sărăciei…

 

NU POT SĂ-L CERT PE DUMNEZEU!

Ca să avem loc să discutăm, l-am luat pe Bebe mai într-o parte, peste drum, să-l cinstesc cu o tărie, că tot era frig afară. L-am văzut încurcat și a dat să îmi spună că nu poate să meargă cu mine…, că mai bine în altă pate…, altă dată. L-am lăsat așa încurcat, înadins. A tăcut și el până i-am zis, a treia oară, să stea liniștit, că doar e invitatul meu. Așa a-ncept să vorbească, spunându-mi, una câte una, câte ceva din viața lui.

“M-am însurat prin “76 și am avut zece copii, dar doi mi-au murit de mici.  Casa asta o am de doi ani, mi-au dat-o de la fabrică, prin sindicat. Până atunci am stat la casa nevestii, până prin “85, când m-a lăsat și a plecat. De ce-a plecat? Ori de sărăcie, ori de pricopseală… ! S-a dus și s-a mărit, a mai făcut încă un copil, cu unu de acum e la-nchisoare, și încă mai este gravidă. Mie, în “86, instanța îmi oprea alocație de stat pentru cinci copii, pe care i-a încredințat ei. Nenorocita i-a părăsit și pe-aștia iar tribunalul a hotărât să părăsesc domiciliul ei. I-am zis că dacă mă gonește, o omor. Am plecat când mi-a dat sindicatul casă. Dar, în cei șase ani cât am stat acolo, s-au întâmplat multe. Pe vremea aia, eu lucram paznic noaptea iar ziua eram la fabrică. Ea a mai născut trei copii făcuți cu alții. Maică-sa, care astăzi locuiește cu mine, nu cu ea, știe asta. Ea a plecat de acasă definitiv și în prezent, cei opt copii, și ai mei, și ai lor, sunt la mine, o zi nu i-am părăsit. Bătrâna a rămas cu mine, are 68 de ani și o pensie de 33 de mii…Zic bogda-proste că stă aici, este o femeie cumsecade, ține copiii pe lângă fusta ei, nu-i calcă vreo mașină pe drum… Are grijă de ei, nici mama n-ar răbda atâta muncă și condițiile în care trăim… Pot s-o gonesc? Nu pot! Eu n- am frați, nu am părinți, nu am pe nimeni și trăiesc cu ei, cum pot…”

Până aici lucrurile mi se par triste și încurcate. Așa că, pentru a le lămuri, îl întreb cu trăiește, el și copiii lui.

“Lucrez la Fabrica de zahăr ca operator chimist și am 120 de mii, în mână. Dar n-am luat bani de câteva luni de la servici. În rest, iau alocație doar pentru doi copii, cei sub șapte ani, căci pe ceilalți nu am avut posibilitatea să-i dau la școală. La situația mea, școala înseamnă pregătiri și cheltieli, pe care nu pot să le fac. Statul mi-ar da maxim 6 mii de lei pentru un copil, dacă l-aș da la școală. Dar cu banii aștia pot să-l îmbrac și să-l pregătesc pentru scoală, ca să nu ne facem de râs? Nu pot! Nu pot, nu-l dau, astea îmi sunt posibilitățile.” Încăperea, destul de încărcată, se aglomerează mai mult. Vion niște pescari și unul dintre ei, beat, strigă spre masa noastră: Băi Bebe, să-ți iei băi copiii și să-i duci primarului să ți-i crească, că nimic nu face pentru noi.    E prost!– zice Bebe, parcă i-ar fi făcut primarul. Eu i-am făcut, eu mi-i cresc! – mai zice și continuă să-mi spună necazurile lui, de acolo de unde le lăsase.

“Intreprinderea nu mă ajută cu absolut nimic. După 18 ani de muncă, an de an, zi de zi, anul ăsta am stat cinci luni în concediu fără plată. Am muncit la sapă la oameni, pe cîmp, la toate muncile posibile și imposibile de mi-a crăpat palmele, ca să să scot un ban de pâine.Cine mi-i dă? Uite că în ultima vreme iau de acasă, de la gura copiilor, câte o jumătate de pâine și o duc la fabrică, să o mănânc. Dar de acolo ce iau? Nimic!  Din cele 12-13 pâini pe care le cumpăr dimineața, dacă bătrâna nu ascunde două-trei, nu avem ce să mncăm seara. Acu, că n-am luat salariul la timp, am aproape 80 de mii datorie la vânzătoarea de la pâine. Ăștia de la servici mă mint că-mi dă banii in două-trei zile, mă duc și o mint și eu pe ea, la fel. Asta e, numai munciună! Au luat prime, începnd de maiștri în sus, câte 80-200 de mii. Noi, ăștia proștii, nimic ! Ba, ne-au aruncat și pe acasă, în concedii, și i-au pus paznici pe ingineri. De ce nu i-au trimis și pe ei acasă ? Asta e, dreptatea săracului e chioară !”

Stau și mă gândesc la dreptatea săracului – cum zice Bebe, și mă întreb când o să le treacă și lor pragul. Îl întreb apoi de copii, dacă-s sănătoși.

“Doamne-ferește, da ! dacă se îmbolnăvește vreunul, numai din cauza igrasiei o să fie. Are bătrâna grijă de ei, nu-i lasă din mână. Acum doi ani, l-a lovit o mașină pe unul dintre băieții mai mici. Era un privatizat cu un Aro, nu i-a ținut frânele, dar tot el a ieșit nevinovat. Avea mașină plină cu dulciuri, o bucată nu i-a dat la copil, cât a stat in spital. Nu i-am cerut niciun ban, l-am lăsat în pace, să-i fie rușine când trece pe lângă mine. Așa sunt eu, am suflet bun, nu pot să fac rău nimănui, dacă-mi dă unu cu ceva în cap îl las în pace.”

Imi vine totuși greu să-mi închipui cum se poate trăi fără bani, fără nimic. Bărbatul din fața mea clipește des și tare. Este scund și puțin gras, cu doi ochi vii, care stau parcă să-i iasă din cap. Mă uit la el și nu pricep unde poate să încapă atâta sărăcie, într-o burtă atât de mare!  Cu greu îndrăznesc să-l întreb ce-l mai ține pe picioare, încă… Se uită la mine senin, cu o privire în care-ncape și cerul și pământul.

“Orice ar fi, nu mă las bătut. Muncesc, rabd și merg mai departe. Da, acu’ să știi că îmi vine foarte greu, greu de tot.  … N-am cum să o mai duc, fără bani. Mă gândesc cu groază cum o să treacă iarna asta. O să vină  frigul, tăiem porcul și în două săptămâni nu mai rămâne nimic din el. Pe urmă, Dumnezeu cu mila! Stau noaptea și mă tot frământ în casă cu gândul la ziua de mâine și când nu mai pot, ies afară și mă uit în sus, la Dumnezeu. Nu-mi vine să-l înjur, orice ar fi  și intru înapoi în casă. A doua zi o iau iar de la capăt, că n-am ce-i face. Mă duc la muncă, muncesc, aduc bani puțini, nu ne ajunge. Baza a rămas tot containere de gunoi. Se duce bătrâna și caută cu copiii sticle și borcane, le spală și le vinde și ia pâine. Mai strângem aruncături, mai creștem un porc. Dar cel mai mult tot pâinea ne omoară… Am vrut să mergem la Cantina Săracilor- doar la pâine ne gâneam, dar nu ne-au primit. A venit acasă un inspector și nu ne-a găsit destul de săraci. Unde n-am ca spoitoresele ghiuluri pe mâini și aur la gât, să le scot la poarta cantinei și să iau mâncarea săracilor pentru turma de porci- de-aia nu ne-au primit!”

S-a înserat și la colțul străzii ne despărțim, fiecare cu ale lui. Mă uit după Bebe cum se pierde, în îngustimea străzii, mergând încet și apăsat, cu pași mici și liniștiți. E frig și Bebe merge încet, spre casă. N-are de ce să se grăbească prea tare. Dispare după colț, învăluit în întuneric, cu noroiul străzii după el.

Un reportaj de Gelu BREBENEL/ Giurgiu express, 14 noiembrie 1994

Notă: *După publicarea reportajului, Bebe și copiii lui au fost ajutați de zeci de giurgiuveni. Câțiva oameni de afaceri au ajutat substanțial copiii să se pregătească de școală. Familia a fost înscrisă la Cantina Săracilor.

Bebe a murit după câțiva ani, bolnav.

• *În timpul documentării reportajului au fost făcute și fotografii. Redacția Giurgiu express a hotărât să nu publice fotografii cu copiii. Cele prezentate în această postare nu sunt cele autentice.