Ion DINCĂ: Am avut onoarea ca timp de o viaţă să am mentori şi colegi de excepţie

Născut pe data de 13.09.1930 în comuna Drăghiceanu (astăzi Gogoşari), în judeţul Giurgiu, absolvent al Universităţii Bucureşti – Facultatea de matematică. Şi-a legat aproape întreaga carieră profesională de Liceul „Ion Maiorescu” unde a predat din 1967 până în 1993 şi unde a deţinut pe rând şi funcţiile de director şi director adjunct. Dascăl cu vocaţie, Ion Dincă şi-a câştigat un loc în sufletele multor generaţii de elevi, care astăzi se mândresc că au avut şansa să-l aibă dascăl şi mentor. Cu aceeaşi pasiune, de mai bine de o jumătate de secol este unul dintre promotorii şi susţinătorii vieţii artistice, culturale şi ştiinţifice a oraşului, oraş care în semn de preţuire i-a conferit în anul 2003 titlul de Cetăţean de Onoare.

– Vorbiţi-ne puţin despre locul dumneavoastră de naştere, despre şcoala primară şi despre cum aţi ajuns în Giurgiu.
– Am urmat şcoala primară în comuna natală, Drăghiceanu, astăzi Gogoşari, unde am absolvit primele clase cu învăţătorul şi scriitorul Stancu Stancu, omul care mi-a influenţat, poate, tot viitorul. Clasa a cincea am făcut-o tot la şcoala din comună, deoarece fusesem respins la şcoala normală la proba de muzică. Abia în anul următor am dat examen la Liceul Maiorescu, unde am învăţat până în anul 1948, an în care m-am transferat la Liceul Comercial, pregătindu-mă să devin contabil. Hazardul a făcut să nu mă pot angaja în această meserie, aşa că m-am hotărât, în 1951, să urmez cursurile Institutului Pedagogic, secţia matematică-fizică, iar din 1957 am urmat cursurile Universităţii Bucureşti, revenind în Giurgiu ca inspector şcolar în 1961.
– Care vă sunt primele amintiri despre oraşul din acele vremuri?
– Când am venit în Giurgiu, aveam impresia că nu există oraş mai mare ca acesta, cu străzi largi şi un centru frumos din care plecau radial străzile. Locuiam în gazdă pe strada Mihai
Eminsecu, şi-mi amintesc că, uitându-mă peste gard la o persoană, aceasta s-a repezit supărată către mine, eu trăgând o mare sperietură. Aşa am cunoscut-o pe renumita Fiţa, a cărei poveste aveam să o aflu de la gazda mea, care a râs pe seama păţaniei mele. Mi-aduc aminte cu plăcere de renumitul frasin din curtea liceului, în jurul căruia jucam fotbal.
– Am să vă rog să vă amintiţi şi despre primii oameni pe care i-aţi cunoscut în Giurgiu şi pe care i-aţi ţinut minte toată viaţa.
– Am avut şansa ca, printre primii oameni pe care i-am cunoscut la oraş, să se numere persoane absolut deosebite şi mă refer aici la dascălii mei care mi-au fost adevărate exemple în viaţă: Savin Popescu, directorul liceului, Stelian Rădulescu, Stelian Anghelescu, Ion Mateescu, Alexandru Cartojan, Nicolae Miclescu, Victor Karpis. Vedeţi, vorbesc deja despre adevărate legende ale oraşului, nume de sonoritate chiar naţională.
– A existat vreodată un loc aparte în oraşul Giurgiu, de care să vă lege ceva special?
– Un loc aparte era centrul oraşului, Farfuria, unde primele două cercuri erau pentru elita oraşului şi unde dacă ne rătăceam şi ne vedea vreun profesor, mai ales dacă acela era „Şeful”, adică directorul liceului, domnul Savin Popescu, era clar că a doua zi eram scoşi în faţa careului.
– Cum v-aţi cunoscut soţia?
– În anul şcolar 1960-1961 eram profesor de matematică la Cacaleţi, astăzi Izvoru, unde am fost şi director. La una din şedinţele pe care le ţineam la reşedinţa de raion, adică la Giurgiu, mi s-a făcut cunoştinţă cu o profesoară de biologie, director la Şcoala din comuna Oinacu. Se numea Paula Badea. După mai multe întâlniri la şedinţele organizate am rămas prieteni, ca apoi să ne căsătorim în anul 1961, an în care eu am venit la Giurgiu.
Peste un an şi soţia mea a venit profesor de biologie la Liceul Ion Maiorescu.
– Păstraţi, în mod deosebit, amintirea cuiva din facultate, coleg sau profesor?
– Din acest punct de vedere pot să spun că m-am născut într-o zodie norocoasă. Am avut şansa ca în perioada pregătirii universitare să-i am ca dascăli pe Dan Barbilian (Ion Barbu), academicianul Gheorghe Mihoc, cu care în anul 1974 mi-am suţinut la Giurgiu gradul I ca profesor, marele matematician Grigore Moisil şi academicianul Miron Nicolescu, născut la Giurgiu în 1903 şi cu a cărui semnătură pe diploma de examen de stat mă mândresc. Vedeţi de ce spun că am fost norocos?
– Care au fost cele mai frumoase şi cele mai grele momente din îndelungata dumneavoastră carieră de dascăl?
– Cu siguranţă cele mai frumose momente au fost cele legate de perfecţionarea mea profesională, care a avut loc sub îndrumarea a doi oameni de excepţie ca pregătire ştiinţifică şi pedagogică- academicienii Grigore Moisil şi Gheorghe Mihoc. La fel de mari au fost satisfacţiile de dascăl şi director al Liceului Maiorescu timp de 21 de ani, dar şi de conducător al învăţământului giurgiuvean, perioada când s-a îmbogăţit încontinuu baza materială. Fericit am fost pentru toate rezultatele deosebite obţinute de elevii mei la olimpiadele şcolare şi am trăit cu bucuria ca în timp să-i văd pe aceştia că şi-au depăşit mentorii.
Un moment de neuitat a fost cutremurul din 1977, pentru că aveam elevi în internat, în clădirea vechiului Zalomit, pe care a trebuit să-i evacuăm de urgenţă. Nu era deloc plăcut când eram obligat să fac mobilizarea elevilor pentru campaniile agricole şi când trebuia să-mi asum răspunderea pentru o prezenţă diminuată. Poate cel mai mult m-a durut când în 1989, la Revoluţie, prin grij a unor „prieteni” s-a lansat zvonul că aş fi terorist. N-am înţeles niciodată această răutate umană.
– Dar ca om, care au fost cel mai fericit sau mai greu moment pe care le-aţi petrecut în viaţă?
– Greu de ales aşa, câte un singur eveniment. Dar aş spune că, după absolvirea studiilor, cel mai important şi fericit lucru pe care l-am trăit a fost familia- căsătoria şi naşterea celor doi fii. Viaţa nu m-a ferit de clipe grele. În 1995 am suferit o operaţie pe cord deschis, având trei by-pass-uri. În anul 2008 am avut o cădere chiar în holul Primăriei Giurgiu şi numai eforturile doctoriţei Rodica Buşcu şi prezenţa de spirit a primarului Lucian Iliescu face ca astăzi să mai fiu în viaţă.
– Cu care dintre cadrele didactice giurgiuvene vă mândriţi că aţi fost coleg?
– Şi aici am fost un om norocos. A fost o onoare pentru mine să-i am colegi pe Petru Manea, Mircea Bulboacă, Silvica Marinescu, Vicenţiu Georgescu, Valter Costea, profesoarele Elena Bădilă şi Rada Mocanu.
– Ce elevi de excepţie v-au rămas în amintire?
– Dintre elevi mă gândesc la olimpicii Roxana Matei, Puiu Marinescu, Adrian Ivan, Rădulescu Ovidiu. Dacă mă gândesc la carierele unor absolvenţi i-aş aminti aici pe Dumitru Chican- Decan al Corpului Diplomatic şi ambasador în Emiratele Arabe Unite, inginerul Mihai Daia- doctor în silvicultură, Jeana Balacciu Matei – profesor doctor în fi lologie, dar şi mai tinerii Dan Tomescu, Cosmin Boiangiu, Vlad Negulescu, Bogdan Tănase, şi nu pot uita persoanele care-mi iau acest interviu…
– Pentru că tot vorbim de elevi, ce-i separă pe cei din trecut de cei de astăzi ? Sistemul, educaţia din familie, ambiţia?
– Biologic nu cred că-i separă nimic, au toţi acelaşi aluat. Totuşi mediul în care trăiesc, condiţiile materiale pentru unii prea bune şi pe care nu ştiu să le aprecieze, pentru unii condiţiile materiale foarte grele – şi astea fac să apară o discrepanţă. Poate şi sistemul educaţional democratic prost înţeles. Calculatorul şi internetul, care pe unii îi îndepărtează de lectură, de studiul individual. Regret uniforma şcolară care-i obliga, într-un fel, să se simtă egali şi apropiaţi.
– Aţi avut vreun moment în care aţi regretat drumul pe care l-aţi ales în viaţă?
– Niciodată, nici măcar o secundă.
– Cunoscând condiţia dascălului actual, aţi mai opta pentru aceeaşi profesie ?
– După 40 de ani de activitate didactică, chiar şi în condiţii grele aş opta din nou pentru profesia de dascăl. Se ştie că omul sfi nţeşte locul şi cred în rolul educaţional al şcolii mai mult decât în orice, dacă se face front comun pentru acelaşi scop.
– Sunteţi un om norocos, şansa a jucat vreun rol în viaţa dumneavoastră?
– Mi-am întemeiat cariera şi mi-am trăit viaţa conştient că toate realizările s-au datorat şi se datorează muncii. Niciodată nu am aşteptat să obţin ceva doar că aş fi fost norocos sau aşteptând o şansă. Tot ce am obţinut a fost prin muncă, ordine şi cinste. Chiar dacă fiecărui om îi sunt date şanse de la viaţă.
– Are şansa vreo legătură cu credinţa?
– Credinţa poate fi elementul hotărâtor, dar o credinţă permanentă pe care să nu arunci vina atunci când ceva nu-ţi reuşeşte şi să o priveşti ca pe o încercare. Poate şansele apar uneori, fi e că îngerul păzitor te urmăreşte şi te ajută, fi e că oamenii de lângă tine sunt bine pregătiţi, aşa cum i-am avut eu pe cei doi oameni în anul 2008, când am avut acea cădere şi atunci poţi spune că ai şansă, noroc.
– Cum vi se pare Giurgiul de astăzi, ce-i lipseşte şi ce v-aţi dori să facă edilii pentru oraş?
– Giurgiu este un oraş minunat, care poate concura cu multe alte oraşe. De ani buni este şi un oraş foarte curat prin eforturile edililor şi mă doare sufletul când văd persoane certate cu disciplina. Ca fost profesor şi fost director al Liceului Maiorescu, trec zilnic prin faţa acestuia şi mi-e frică să nu se autodemoleze după ce a rezistat şi a supravieţuit unor cutremure şi a stat în picioare în faţa a două războaie mondiale. Mi-aş dori, tot din această perspectivă, să văd în Giurgiu un liceu de artă, care să permită tinerelor talente, pe care oraşul le are cu prisosinţă, să-şi continue studiile aici. Copiii talentaţi să nu mai fie  obligaţi să plece la Bucureşti sau, şi mai rău, să-şi abandoneze vocaţia.

2010-Interviu realizat de
Ioan MĂNĂILĂ