TEATRUL, CA O ŞCOALĂ- ŞTEFAN LIŢĂ: Din păcate, ai nevoie de foarte mult noroc să ajungi să lucrezi într-un teatru

Liță Ștefan Bogdan-Biografie: M-am născut în Râmnicu Vâlcea, în 1996. Am terminat liceul la profilul Protecția Mediului. Primul meu contact cu teatru a fost în clasa a 9-a, când am început să urmez cursuri de teatru pentru adolescenți la teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea, convins fiind de doi prieteni care frecventau cursurile de mai mult timp.

După terminarea liceului am dat admitere la facultatea de teatru din Cluj-Napoca, n-am reușit să intru, așa că m-am angajat într-o fabrică. După 7 luni mi-am dat demisia și am încercat din nou, iar de data asta a fost cu noroc. Am intrat la facultate în anul 2016, în clasa lui Ionuț Caras și Mara Opriș.  În timpul facultății am jucat într-un spectacol la Teatru Național Cluj-Napoca și am avut două colaborări cu compania Texte bune în locuri nebune. 

În 2021 am ajuns la Giurgiu, după ce am luat castingul pentru spectacolul Teorema maimuțelor infinite, regizată de Antonella Cornici.

 

Ştefane, când am deschis site-ul teatrului şi am intrat să văd echipa, primul pe care l-am remarcat ai fost tu, chiar dacă erai ultimul în… panoplie. Ei bine, a fost ca tocmai tu să joci în X si 0, piesa scrisă de mine, fără ca eu să am vreo influenţă în acest sens. Îmi este greu să vorbesc despre X si 0, vorbeşte tu…
Povestea a început puțin diferit pentru mine, pentru că în fază incipientă nu eu eram sortit acestui rol. Dar, datorită unor schimbari, am ajuns să fim doar eu cu Ana în spectacol și chiar mă bucură asta. Mărturisesc că nu am avut o chimie înstantă cu textul și personajul, pentru că experințele lui nu îmi erau familiare și la îndemână. Însă cu ajutorul lui Cristi Avram care este, înainte de toate, un om inteligent și cu foarte mult haz, am reușit să mă apropii treptat de personaj și chiar să îmi facă placere să descurc ițele acesei partituri. Lucrul la acest spectacol a fost ca o joacă iar repetițiile au fost guvernate de ludicitate și voie bună. Cristi a fost receptiv la propuneri și a adaptat foarte bine spectacolul ținând cont de personalitațile noastre. Ana este o parteneră în care găsesc sprijin și cu care pot să fiu relaxat pe scenă, mă bucur că mi-a acordat răbdarea necesară și am depăsit împreună toate obstacolele pe care le-am întampinat. Sunt fericit că publicul dîn Giurgiu a îmbrățișat spectacolul și că s-a lăsat emoționați de povestea pe care noi toți am adus-o în fața lor.

 

Hai să ne întoarcem cumva, la tine. Ce te-a determinat să îţi doreşti să fii actor?
De mic am fost retras, destul de timid și bâlbâit. Eram îngrozit de faptul că puteam fi scos să răspund la lecție și de vorbitul în public. În clasa a IX-a, doi prieteni care făceau cursuri de teatru pentru adolescenți la Teatrul Ariel, m-au luat cu ei. Acolo am realizat că pe scenă pot să scap de toate fricile si problemele mele chiar și de bâlbâială.

Cum este viaţa de actor, viaţa ta, viaţa voastră, a tinerilor actori, prin teatrele de proiect?
Grea! Din păcate ai nevoie de foarte mult noroc să ajungi să lucrezi într-un teatru. Termini facultatea plin de speranță, energie, dorință și descoperi că nu poți să exploatezi nicăieri lucrurile asta. Mergi la castinguri, nu le iei, începi să te descurajezi și să vezi că viața de „adult” bate la ușă. În ciuda faptului că pare că mă plâng, asta este realitatea crudă și cu toate că eu am ajuns la teatru la Giurgiu, unde am întâlnit niște oameni minunați, plini de chef și joacă, sunt conștient că există mulți alți colegi dornici de muncă, care nu au avut șansa să-și găsească locul. În concluzie, mă bucur că fac parte din echipa de la Giurgiu și viața aici e frumoasă

Ai fost căpitan de echipă în Meciul inimii. Cine te-a ales …căpitan?

Chiar  domnul Alexandru Hausvater.

Cum a fost întâlnirea cu maestrul Hausvater?

Revigorantă. Mi-a adus aminte de facultate. Domnul Hausvater are o energie fabuloasă și te prinde imediat, se vede că iubește teatrul. În 8 zile am făcut multe, am râs, am plâns, am cântat, am dansat, am improvizat.

Ce ai învăţat din această întâlnire?
Nu pot spune că am „învățat” concret un lucru anume ci mai degrabă am descoperit, la mine și la colegii mei, noi valențe, ne-am apropiat mult unul de celălalt. Cu unii dintre ei nu avusesem ocazia să lucrez, așa că a fost prilejul perfect să ne descoperim și să ne împrietenim mai bine.

Ţi-a plăcut repetiţia în aer liber, din parcul Apa Service?
Foarte mult. Ca actor, ca artist de fapt, cred că trebuie să ai o legătură strânsă cu natura. Ea te poate inspira fără prea mult efort.

Care este cel mai greu lucru cu care te confrunţi, in viaţa de actor?
Ce-a mai grea parte din viața unui actor este după premiera unui spectacol, la următoarele reprezentații. Mereu mă întreb cum pot să fac să readuc energia, emoțiile și cheful de la premieră. Aici, de fapt, începe greul, regizorul pleacă și rămâi doar tu cu colegii tăi, cu sarcina de a conserva cât mai bine spectacolul. Un actor are obligația să fie constant. E clar că există zile bune și zile rele. Însă actorul are responsabilitatea, să facă ziua mai bună spectatorilor, chiar dacă poate el nu a avut una.

Ce înseamnă emoţiile de dinaintea unei reprezentaţii, pentru tine?

Îmi plac. Mereu am emoții înaintea unei reprezentații. Mă fac să fiu concentrat deoarece sunt ca un semnal de alarmă pentru creier, trebuie să pui pe pauză gândurile tale civile și să te focusezi pe ce ai de făcut.

Ce roluri ţi-ai dori să joci? Ce te provoacă?
Nu am un rol anume, dar mi-ar plăcea tare mult să fac un clovn.

Ce a însemnat pentru tine intalnirea cu teatrul din Giurgiu?
A fost o întâlnire neașteptată după contextul pandemic, care pentru un actor la început de drum a fost destul de descurajant, având în vedere că toate teatrele se închiseseră și părea ca nu există urmă de speranță. A fost ca o gură de aer proaspăt.

La final vorbeste-ne despre publicul giurgiuvean- cum ți se pare că este, cum ai dori să fie…
Este un public în mare parte atent, cu un suflu unic care ne stimulează, pe noi actorii, și care facilitează schimbul de energie care se produce între spectatori și actori. Însă am avut parte și de reprezentații în care publicul a bruiat spectacolul. Cred că publicul giurgiuvean, la fel ca noi, are loc să evolueze.

Ştefane, interviul cu tine este al 13-lea din seria TEATRUL, CA O ŞCOALĂ. Aşa a fost să fie. 13 era numărul norocos al clasei în care eu am absolvit Liceul Ion Maiorescu din Giurgiu- clasa a XII-a B. Să fie cu noroc numărul 13, mulţumesc!
Și eu mulțumesc!

22 februarie 2023/ Un interviu de Gelu BREBENEL