Sălămior cu pâine

În ultimul an de liceu îmi căşunase să dau la IATC. Tata m-a înţeles şi m-a lăsat de capul meu, ba chiar m-a ajutat să obţin, de la un unchi care lucra în învăţământ, o diplomă aşa zis câştigată de mine la Cântarea României, altfel nu puteam să ajung actor. Pentru cine nu ştie sau nu mai ţine minte, înainte de 89, la IATC, secţia actorie, erau 5-6 locuri pe an. Nu am avut ocazia să mă fac copios de râs pentru că nu m-au primit la examen- diploma de la Cântarea României era şi unică, şi cu locul 2… Mai târziu tata mi-a zis ceva de genul: bă băiete, te-am lăsat să faci cum vrei tu, da eu nu credeam că o să iei la actorie. Ia şi învaţă să dai şi tu la o facultate mai normală…

Deşi luasem treapta a II-a, la Maiorescu, al doilea pe liceu, succesul nu m-a determinat ca în anii următori să trag prea tare la mate-fizică, aşa că, în cap cu actoria am picat la Politehnică. După armată am ajuns marinar, pentru că tata era… căpitan fluvial. Marinar de apă dulce, căram lemne în sus şi în jos pe Dunăre, cu împingătorul şi bărjile, prilej cu care am avut ocazia să văd, pe lângă apă, locuri de-a dreptul nepământene, atât erau de spectaculoase, de mirifice, de … poveste. Dar, asta chiar că e o altă poveste!

Într-o zi, stând pe la mal cu un coleg cam de seama mea ( eu eram la punte, deja timonier, el la motoare, electrician), defapt hălăduind pe mal, aşa cum făcusem săptămâni, luni în şir, l-am întâlnit pe… Dar să nu atincipăm!

Uimirea noastră a fost aproape instantanee: Coane, l-ai văzut p-ăla!? L-am văzut coane, nu se poate!!. Frate, are 2 pe 1! Are mai mult, frate!!

„Ăla” era un tip de-a dreptul fantastic, un bărbat super-bine făcut, de peste doi metri, care degaja o forţă şi o atracţie imense. Era bronzat şi cu plete… blonde şi parcă era picat din altă lume, acolo, pe malul Dunării, în pădure, printre lemne, cu drujba în mână, tăind cu ea de parcă ungea o felie de pâine cu unt. Am rămas perplecşi şi ne-am apropiat. Tipul a făcut o pauză şi şi-a atârnat drujba de brăcinar, ca pe un breloc! Aşa păreau proporţiile! În pădure s-a făcut linişte, linişte, noi eram ca găinile prin crăci, împleticiţi peste grămezile de lemne.

Era pauză de masă, s-au strâns mai mulţi, au deschis raniţele şi şi-au scos mâncarea, pe cârpe, pe ziare, pe lemne, pe iarbă… Noi eram în culmea curiozităţii, să ne apropiem de eroul nostru, să-l cunoaştem. Colegul a venit cu ideea marinăresc-salvatoare: hai să le dăm ţigări! Ne-am apropiat, ne-am salutat, am intrat în vorbă. Chiar eroul nostru ne-a invitat să stăm lângă ei, drujbiştii, şi să mâncăm cu ei: veniţi să gustaţi cu noi, avem sălămior cu pâine!

Sălămior cu pâine!! S-a oprit lumea-n drum, pădurea parcă n-a mai foşnit… Mi s-a părut că Goliatul nostru s-a transformat în copil… Mi s-a părut duios şi, acum, peste ani, peste Dunăre şi peste toate cele, după ce am ajuns ziarist şi am scris… câtă apă pe Dunăre, păstrez acea deosebită amintire şi spun doar că a fost… duios.

Mai târziu am aflat poveşti despre Sălămior, …că îl botezasem deja. Se zicea că ar fi dinspre părţile Moldovei de peste Prut, fugit de acolo, căutat de miliţii, sau că ar fi evadat din închisoare, că a stat prin păduri, că e căutat. Cert este că se ţineau scai ţigăncile de prin pădure după el, iar ţiganii lor, care erau mână în mână cu pădurarii la strâns vreascuri, vândut şi împărţit banii, se ţineau şi mai abitir după ele, să nu le piardă.

N-am mai stat mult prin acele păduri. …Deşi tata îmi aranjase să dau examen de căpitan-secund, cu o seară înainte de examen, cu tot regretul legat de hărţile fluviale pe care le studiasem chiar şi pe hârtie, i-am spus lui tata că a doua zi nu o să mă duc la examen, pentru că nu vreau să mă ţin de marinărie şi că vreau să mă fac ziarist. Tata m-a înţeles iarăşi şi m-a lăsat să fac cum vreau eu…

Gelu BREBENEL