Marian STAVARACHE: Lumea nu trebuie limitată sau schimbată, ci doar îmbogăţită

Este născut pe plaiuri argeşene, la data de 15 august 1954, în localitatea Slobozia‑sat şi este absolvent al Facultăţii de Filosofie ‑ Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1978. Şi‑a dedicat întreaga viaţă carierei pedagogice, fiind din anul 1978 profesor de filosofie la Liceul Economic „Ion Barbu” din Giurgiu, liceu care, în parte, îşi poartă numele şi datorită admiraţiei pe care Marian Stavarache o are pentru poet. Aşa cum mărturiseşte, deşi a absolvit un liceu cu profil real, filosofia l‑a ales pe el şi nu invers, iar mariajul dintre ei are toate şansele să‑i prindă fericiţi şi la nunta de aur.

De la ultimul nostru interviu, respectiv din 2010, s‑a întâmplat… “Evenimentul însuşi: am devenit profesorul de filosofie existenţială al Colegiului “Ion Maiorescu” şi am încercat să transform această şcoală în ACASA mea” .

 – Domnule profesor, m-am gândit la câteva întrebări pentru dvs. Le pusesem într-o ordine logică, cronologică, etc. Apoi m-am gândit să le amestec puţin, cu speranţa că acceptaţi provocarea.

– Este deja acceptată!

 – V-am văzut de câteva ori stând pe un scaun la intrarea în Colegiul „Ion Maiorescu”. Evident, contemplativ. Sigur era toamnă, sau poate doar primăvară, prin vreo pauză dintre ore… Cui îi mulţumeaţi?

– Cum Moromete pe stănoagă, aşa şi eu stau pe gânduri, mulţumindu-i destinului pentru acest privilegiu. Vânatul, „mistreţul cu colţi de argint” al privirii mele contemplative este însuşi Timpul, care practică viclenia de a se ascunde în anotimpuri: „Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui”.

– Vânatul dumneavoastră îmi aduce aminte de un jaf spiritual, comis, aşa cum şi-a închipuit Nicu Alifantis, într-un Postalion cu totul special:

Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă

Un călător de vază, şi-un hoţoman de soi

Aduce Timpul, domnul pe care nici o vamă

Nu l-ar putea vreodată întoarce înapoi.

Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă
Din cele mai uşoare iar de-l vom prinde-n laţ
În pânza veşniciei, de astă dată ruptă,
Noi dintre toţi tâlharii vom fi cei mai bogaţi.

-Trec acum la următoarea întrebare, uzând de un citat: „Opusul păcatului, nu este virtutea, ci libertatea“. Cum să înţelegem mai bine această iluminare? Sau trebuie doar să o simţim?

– Părintele Steinhardt ţinea foarte mult la această paradoxală zicere a unui alt mare creştin – Soren Kierkegaard. Trebuie să amintim cele două nivele (sensuri) ale libertăţii: „libertatea de“ (ca eliberare) şi „libertatea să“ (libertatea creaţiei). Evident, şi filosoful danez şi cel român vizează al doilea sens al conceptului de libertate: astfel OMUL conştient de sine însuşi poate să aleagă, să spună NU păcatului şi DA virtuţii. Numai aşa răul şi binele au semnificaţie morală şi valoare de referinţă.

 

– Cum vi se pare că se schimbă lumea în care trăim fără să putem fugi?

– Din lume nu se poate fugi pentru că omul este „o fiinţă în lume“. Acesta este un dat, însă avem libertatea (din nou libertatea!) de a alege între două posibilităţi majore: să ne lumim complet, devenind ca toată lumea sau să ne des-lumim, devenind noi înşine. A te lumi înseamnă a intra sub domnia „SE” (das Man): a gândi cum se gândeşte, a simţi cum se simte, a trăi cum se trăieşte şi a muri cum se moare: devii NIMENI de TOATĂ LUMEA! Invers, înseamnă să ai nebunia de a gândi cu mintea ta, de a lua decizii cu inima ta, de a vorbi cu gura ta şi de a suporta consecinţele pe pielea ta. Devii Tu ÎNSUŢI!

 

– „Eu predic introducerea momentului contemplativ în geometria fiecărei zile” – era titlul interviului nostru din 2010. Ce s-a mai schimbat de atunci? Mai sunteţi cu ochii pe SOCRATE?

– Nu numai că sunt cu ochii pe Socrate, dar am decis să-l las pe Socrate să fie cu ochii pe mine. Nu se poate trăi la nivel înalt fără modelul Socrate. E singurul judecător pe care eu îl accept. El este Daimonionul meu, este conştiinţa mea mai bună. Prestigiul său este generat de faptul că şi-a pus viaţa la bătaie. Pentru el filosofia a devenit un joc pe viaţă şi pe moarte. Şi a plătit cu viaţa. Este primul gânditor care a decis (din nou Libertatea!), care a conceput că viaţa trebuie trăită ca un întreg; deci calitatea unei existenţe este dată de coerenţa ei, adică de raportul cosmic dintre Gândire, Vorbire şi Faptă.

În consecinţă, ceea ce trebuie exclus din viaţa noastră este compromisul. A respecta în mod autentic miracolul faptului că Eşti înseamnă să consideri că este mai important CUM îţi trăieşti viaţa, decât că eşti în viaţă. Sensul vieţii, conchide Socrate, este mai important decât viaţa însăşi. Noi, filosofii, dacă ne luăm în serios, trăim sub această uriaşă exigenţă.

 

– „Îndelung birui lumea, contemplând“ – aşa începe Rilke poemul „Cotitura“. Lumea noastră trebuie biruită, sau doar schimbată?

– A contempla înseamnă a adopta poziţia Zeului sau a Îngerului (Rilke); înseamnă a te extrage din conjugarea verbului „a face” şi a conjuga verbul „a înţelege”; te abstragi din piesa existenţei, luând poziţia spectatorului. Această înţelegere obţinută prin actul contemplării nu te poate schimba decât pe tine însuţi.

Rilke, în finalul poemului său, constată că opera contemplării nu este suficientă şi trebuie deschisă opera iubirii. Mesajul lui mi-este evident: lumea nu trebuie limitată sau schimbată, ci doar îmbogăţită.

 

– Pot să vă bănui şi de puţină melancolie? – un sentiment care seamănă cu o experienţă religioasă – cum spuneaţi cândva, amintind şi de Soren Kierkegaard, pe care îl admiraţi pentru modul pasional în care ştia să creadă în Dumnezeu „repudiind vehement toate convenţiile teologice şi bisericeşti – un om singur în faţa unui Dumnezeu singur”.

Lucrurile se leagă. Teza de doctorat a lui Kierkegaard e despre ironia lui Socrate. Filosoful danez s-a regăsit în modul pasional în care Socrate şi-a trăit viaţa, admirând şi preluând conceptul existenţei ca întreg, deci al coerenţei desăvârşite: fără COMPROMIS!

Aceşti doi gânditori, care concepeau în mod diferit ABSOLUTUL- moral la Socrate, ABSOLUTUL divin la Kierkegaard au înţeles că în lumea hiper-condiţionată în care ne mişcăm de la naştere spre moarte, există un loc al sacrului, şi anume: NECONDIŢIONATUL!

Prin urmare, există ceva în raport cu care viaţa însăşi este doar mijloc. Şi Kierkegaard a plătit cu viaţa. El numea coeerenţa socratică REDUPLICARE.

…Şi părintele Steinhardt a plătit cu libertatea.

 

– În plimbările prin oraş, sunteţi salutat de foştii şi de actualii dvs. elevi. Cum e să parcurgi un asemenea spaţiu?

– Auzindu-mă la ore, sau citindu-mă elevii şi ne-elevii mei înţeleg că eu sunt un purtător – adeveritor al mesajului socratic, al hiper-exigenţei de sine.

Sigur, nu putem fi Socrate, dar putem încerca să ne apropiem de modelul său: a nu te trăda pe tine însuţi prin compromisuri majore. A-ţi fi fidel ţie însuţi, a nu-ţi rupe coloana vertebrală a respectului de sine.

 

– Aş reveni la „Libertatea să…“: suntem liberi, dar suntem liberi să facem CE? Cu ce ne-am ales, după atâta vreme de libertate, noi românii?

– Ieşind cu greu din euforia libertăţii de…, românii au început să conjuge, uimiţi de propria lor îndrăzneală, libertatea să…

Protestele din Piaţa Victorie, neparticiparea la vot cu ocazia recentului Referendum privind familia, sunt dovezi indubitabile. Ne-am ales cu un spaţiu propice al exercitării plenare a Libertăţii să… – Uniunea Europeană.

 

– Trebuie să revenim la ale noastre, cele mai apropiate de străzile Giurgiului. Ce vă mai spun versurile: „Liceul nostru cel textil/ Academie în Isarlîk / Mă duse soarta bâldâbâc / S-o cresc în sens metafizic!“

– Mi-e imposibil să nu mă gândesc la spledisissima „La Boheme“: „On était jeunes/On était fous“.

 

– Urmează două întrebări directe. Prima: De ce trebuie să minţim?

– Nu trebuie să minţim. E primul compromis capabil să genereze tot felul de infidelităţi. Sunt totuşi situaţii când nu putem ataca falsul decât prin falsificare. Falsul poate fi pus la treabă ca în celebra formulă cu „moartea pe moarte călcând“.

 

– Aţi ajuns la Giurgiu datorită poetului Ion Barbu. Cum a fost întâlnirea dvs. cu cel care nu seamănă nici cu Eminescu, nici cu Nichita? Sau greşesc?

– Greşeşti! Ion Barbu este o structură Şi…/ Şi… Este profund precum Eminescu şi jucăuş precum Nichita. El este Nastratin Hogea la Isarlîk. Este termenul mediu în acest silogism Eminescu-Ion Barbu-Nichita. NEC plus ULTRA!

 

– Aici am vrut să ajung!… Am avut norocul să asist la conferinţa dvs. despre Eminescu, din 2017, susţinută la Bioblioteca Judeţeană I.A. Bassarabescu. Vă provoc la un exerciţiu obligatoriu – aşa este regula interviului! – de a vorbi în numai câteva rânduri despre Mihai Eminescu.

– Eminescu este creatorul celei mai reuşite metafore a Entropiei: – timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie. El este astfel Întâiul de Primul de Eminescul.

 

– Cu ceva vreme în urmă, le vorbeaţi copiilor despre „Cum să facem ca să ne nemurim“. Cum mai este astăzi privit şi primit un asemenea concept?

– Prin două modalităţi majore: Pro-Creând şi Creând.

 

– A doua întrebare din seria… directe: Cum îşi ratează oamenii existenţa, cel mai uşor?

– Calea regală a Ratării o constituie ne-luarea în primire a propriei vieţi, ne-punerea întrebării: „cum îmi trăiesc această viaţă?”

 

– Spuneaţi, într-o mai veche discuţie: „contemplaţia este o formă de înzeire, exact aşa cum exclama Nichita: mă înzeiesc“.  Eu vă întreb altfel: cum putem deveni şi rămâne oameni?

– Sunt obligat să invoc imperativul categoric al lui Immanuel Kant: acţionează astfel încât să vezi la celălalt umanitatea sa şi el să constituie pentru tine întotdeauna scop şi niciodată mijloc.

– Alături de profesorul Mugur Burcescu am realizat împreună, la Tv Giurgiu, o emisiune cu tema „MOARTEA”. Exerciţiul nostru continuă şi vă rog să acceptaţi provocarea de a ne vorbi despre MOARTE şi despre VIAŢĂ.

– Despre altceva nu ştiu să vorbesc şi nici nu cred că merită…

 

– Domnule profesor, vă admir liniştea cu care mergeţi pe stradă, plutind parcă deasupra lumii. Ce vedeţi când vă plimbaţi pe străzile Giurgiului?

– Viaţa însăşi în debordanta ei diversitate, „corola de minuni a lumii”. Citindul pe Rilke: „Hiersein ist herrlich”! – „Aici este minunat”…

 

– Vă rog să transmiteţi, în acest final de interviu, gândurile şi îndemnurile dvs. către… Către cine se cuvine, domnule profesor, şi ce?

– Deveniţi ceea ce sunteţi: oameni!

Un interviu realizat de Gelu BREBENEL – octombrie 2018 –