Dumitru Manda: Eu fac distincţie între „populaţie“ şi „popor“

*Mai sper că se va ajunge la o „masă critică“ a nemulţumirii şi a nemulţumiţilor, care va deter­mina o schimbare a vieţii politice-sociale din ţara noastră

*Mulţi, foarte mulţi dintre tineri au ales dezamăgirea şi blazarea în primul rând din comoditate

*… „neşansa“ noastră a fost înţelegerile dintre Bush şi Gorbaciov şi „marea revoluţie“ din 1989 din lagărul socialist

*Dar posibilitatea şi probabilitatea apariţiei unei „mase critice“ necesare „schimbării“ scade dramatic! Întârzie sau anulează complet evoluţia nostră spre „zona“ de popor!

Născut la 15 august 1934 în comuna Găujani, judeţul Giurgiu. Studiile primare şi gimnaziale le face la Giurgiu, între 1941 şi 1950, apoi urmează Liceul Ion Maiorescu. Între 1952 şi 1957 urmează cursurile Universităţii Bucureşti, specializarea matematică-fizică. Se dedică învăţământului, fiind autor a peste 50 de articole cu caracter metodic sau ştiinţific, publicate în reviste de specialitate. Este coautor al mai multor manuale, culegeri sau lucrări de fizică şi autor al lucrării «Legătura fizicii cu viaţa», publicată în re­vista Educaţia didactică şi pedagogică Bucureşti.

– Domnule Dumitru Manda, în ce măsură vă consideraţi un giurgiuvean implicat în viaţa cetăţii?

– Înainte de 1989, implicarea era posibilă numai în limitele permise de sistem: activitatea în cercurile ştiinţifice din cadrul liceului, în cenaclurile literare sau în cadrul „caselor de cultură” – activităţi urmărite – supravegheate intens de „organe”.

După 1989 am încercat să mă implic în diferite forme de acţiuni pe care le consideram atunci importante – chiar obligatorii! – pentru viaţa cetăţii. Ziua şi noaptea de 22 decembrie 1989 am participat la manifestaţiile giurgiuvenilor care au dus la „cucerirea” judeţenei PCR. Dezamăgit de tot ceea ce a urmat, de jocul bine regizat al „schimbării”, am plecat fără ezitare la catedră. Din nou am încercat să devin un om liber într-o ţară liberă – credeam eu atunci, dar nu mai cred acum, în 2010. M-am implicat în politică, am participat la naşterea organizaţiei PNL Giurgiu alături de mai tineri giurgiuveni, şi am rămas fidel ideilor liberale, deşi de mai mulţi ani nu mai sunt membru PNL. Am fost inspector şcolar-general şi consilier judeţean. Am încercat să fiu un om implicat dar nu ştiu dacă am reuşit ceva prin asta, nu pot măsura eu propria mea activitate.

Acum, când m-am detaşat în timp, cred că am făcut puţin.

– Păreţi veşnic critic şi nemulţumit. Sunteţi un nemulţumit blazat sau unul care mai speră?

– Sigur! Sunt nemulţumit – nu par nemulţumit! Nu sunt un nemulţumit „resemnat“ – sunt încă optimist. Mai sper că se va ajunge la o „masă critică“ a nemulţumirii şi a nemulţumiţilor, care va deter­mina o schimbare a vieţii politice-sociale din ţara noastră.

– Nu aveţi impresia că mulţi dintre noi suntem dezamăgiţi până la blazare, dar nu avem curajul să o recunoaştem?

– Ba da! Nu este numai o impresie. Mulţi, foarte mulţi dintre tineri şi mai puţin tineri, cu un nivel cultural mai ridicat au ales dezamăgirea şi blazarea! Spun şi susţin că au ales dezamăgirea şi blazarea în primul rând din comoditate! Să se implice altul, de ce să-mi strice liniştea şi confortul minim ce ni-l asigură neimplicarea – de ce să risc – de ce să mă solidarizez cu cine ştie ce acţiune sau cu cine ştie ce protestatari!?

Sigur! Este greu să ai curajul să recunoşti şi să justifici dezamăgirea sau blazarea, să recunoşti şi să developezi „mica laşitate“ din tine!

– Renunţarea nu este un fel de înţelepciune?

– Renunţarea nu are nicio legătură cu înţelepciunea! Are legătură cu abdicarea, nu totdeauna inconştientă, de la părerea despre tine – despre „eul“ tău. Te refugiezi în renunţare pentru că nu vrei să trăieşti cu adevărat ca om al cetăţii, vrei doar să supravieţuieşti până la adânci bătrâneţi şi să spui (cui te va crede) că ai fost toată viaţa un înţelept!

– Ce părere aveţi despre românii care nu mai au noţiunea de ţară, popor, patriotism şi care ar vrea să plece oriunde în lume, dacă acolo este mai bine?

– La prima vedere se poate răspunde că românii care vor să plece acum, nu au avut o familie autentică, nu au avut bunici, învăţători sau profesori adevăraţi. Nu au avut copilărie adevărată, nu au avut prieteni, nu au avut un univers cultural, emoţional, intelectual, plin şi bogat, legături cu locurile copilăriei şi adolescenţei. Cei care au plecat sau au vrut să plece înainte de 1989 sunt în alte categorii, despre care putem discuta.

Sigur, sunt şi excepţii legate de performanţe intelectuale, profesionale deosebite, imposibil de realizat în ţară. Mai nou, după aderarea la UE mulţi tineri REUŞESC o „ieşire“ din spaţiul românesc şi vor să se realizeze în noul spaţiu european. Alţii sunt nemulţumiţi de evoluţia socio-politică din ultimii 20 de ani după „marea
ca­cealma“!

– Într-o discuţie purtată recent cu venerabilul centenar, prof. Ion Mateescu, domnia sa spunea că profesorii giurgiuveni de astăzi nu au preocupări de intelectuali. Dumneavoastră cum vedeţi intelectualul român, în general? Care este condiţia sa şi rostul său în viaţa cetăţii, a ţării?

– Dl. profesor Mateescu nu ştie că de 30-40 de ani şcoala, în genere, şi universităţile/instituţiile de nivel superior, în special, din ţara noastră nu trebuia să pregătească oameni cu preocupări intelectuale, ci doar oameni cu competenţe limitate, în stare să răspundă deopotrivă construirii societăţii comuniste. Apoi rămâne de discutat ce înţelege dl. profesor prin „preocupări intelectuale“ şi prin conceptul de „intelectual“.

– Mai puteţi fi optimist? Sunteţi un optimist?

– De ce să nu pot fi optimist? Sunt „realist“ – căci pe termen lung ne putem găsi o stare de echilibru, de normalitate în „concertul” european…

– Ce speraţi să ni se întâmple?

– Ce sper sau ce vreau să ni se întâmple?… Giurgiuvenilor nu li se poate întâmpla ceva bun prea curând. Ne aflăm într-o fundătură socio-politică şi economică, precum multe alte zone din ţară. După atenuarea şi dispariţia aşa zisei crize, este posibil ca nişte investitori să reaşeze dezvoltarea oraşului pe alte coordonate.

În multe zone ale ţării se întâmplă aşa ceva la o scară mai mare sau mai mică, marele capital „tatonează“ terenul. Pe termen lung ni se va întâmpla ceva „bun“. Vom intra într-o evoluţie de tip capitalist „autentic“. Dar, cum am mai spus, mai durează!

– Mai credeţi în salvarea noastră ca popor sau numai în salvarea noastră individuală?

– Eu fac distincţie între „populaţie“ şi „popor“. După cucerirea puterii de către aşa-zişii comunişti români, prin intermediul nemijlocit al armatei roşii „eliberatoare“, s-a dezlănţuit un proces lung şi nemilos împotriva a tot ce însemna valoare umană autentică a elitelor noastre – închisori, lagăre, execuţii fizice sau sociale – procesul avea un singur scop: transformarea unui popor într-o populaţie (biologică) – apoi, prin frică, foame şi frig ne apropiam vertiginos de comunism. Dar „neşansa“ noastră a fost înţelegerile dintre Bush şi Gorbaciov şi „marea revoluţie“ din 1989 din lagărul socialist.

Popor presupune conştiinţa socială-culturală-istorică – elite autentice în toate domeniile: ştiinţific, cultural, politic, economic, financiar etc.

Populaţia este un termen care presupune nivel biologic de existenţă, hrană şi reproducere, poate şi manele…

Cred în „salvarea“ noastră ca popor prin valori individuale, care pot atinge la un moment dat prin număr şi calitate o masă critică de la care poate avea loc „reacţia“ salvatoare. Acest moment va fi atins mai devreme sau mai târziu, depinde de cât de repede şi de bine vom aşeza şi vom „construi“ un sistem de instrucţie şi educaţie axat pe valori şi competenţe, numai în aceste condiţii se poate vorbi de „re-generarea“ – „re-naşterea“ poporului român!

– Care este la ora actuală rolul şcolii în construcţia zilei de mâine?

– Şcoala nu „construieşte“ ziua de mâine! Mai devreme am schiţat rolul esenţial – fundamental-vital (nu găsesc deocamdată un termen mai tare) al sistemului de instrucţie şi educaţie.

Avem nevoie de valori – competenţe şi de caractere. Şcoala –ca sistem de instrucţie şi educaţie – generează şi marchează fundamental (şi definitiv) viitorul unui popor pentru zeci sau sute de ani.

Prin şcoală se (re)defineşte familia, individul, comunitatea locală sau naţională. Şcoala autentică înseamnă infrastructură socială, fără ea nu există civilizaţie, nu există decât biologie/populaţie.

Nici o „măsură“ de altă natură (economică, politică etc.) nu poate avea o mai mare însemnătate decât şcoala! Aş vrea să reţineţi un „amănunt“: după înfrângerea Japoniei din al Doilea Război Mondial, timp de 50 de ani în sistemul de educaţie s-a investit în fiecare an 26%, reţineţi, 26% din P.I.B. Unde este acum Japonia!? Apreciaţi singur!

– Credeţi că există riscul ca generaţiile de astăzi să nu mai nască valori?

– Dacă sistemul de instrucţie-educaţie nu este schimbat radical, nu există nici un risc. Este sigur că şansele apariţiei valorilor (umane) devin din ce în ce mai mici, dar ele nu dispar complet. Dar posibilitatea şi probabilitatea apariţiei unei „mase critice“ necesare „schimbării“ scade dramatic! Întârzie sau anulează complet evoluţia nostră spre „zona“ de popor!

– Intenţionat nu am luat în discuţie politicul. Avem vreun
politician în care să ne punem speranţele? Am avut un astfel de om politic?

– Aşa-zisa clasă politică actuală este rezultatul firesc al unor măsuri luate cu 30-40 de ani în urmă. Nu putem vorbi acum de valori sau elite politice, excepţiile confirmă adevărul spuselor mele.

Nu există astăzi clasă politică în ţara noastră. Aceste aglomeraţii-aglomerări umane provin din sistemul de instrucţie şi educaţie dinainte de 1989. Cineva, mai în glumă, mai în serios, spunea că după 1989 avem mai multe partide comuniste: partidul comunist liberal, partidul comunist social-democrat, partidul comunist naţional ţărănesc etc. Ce credeţi? Aveţi argumente împotrivă?!

Nu avem astăzi (nu putem avea încă) politician sau politicieni în care să ne punem speranţele. Am face o eroare impardonabilă să credem că ar fi posibil acum aşa ceva!

Politicul şi politica trebuie reinventate, reaşezate, dar mai întâi şi mai întâi şcoala, apoi „restul“. Din păcate, însă, decizia politică pentru schimbarea radicală a sistemului instrucţie-educaţie care să ducă la generarea unei autentice clase politice va fi – sau trebuie să fie – luată de un „grup“ dintre cei de astăzi, aflaţi la conducerea ţării. Este un mare semn de întrebare pentru viitorul ţării – poporului nostru!

– Aşa cum vă cunosc, vedeţi politicul la un mod care tinde spre idealism. Alţii cred că politica este însă altceva: poate o artă a compromisului, poate performanţa ca în mandatul nostru să moară cât mai puţini! Nu e mai greu în front decât pe margine?

– Am „văzut“ politicul la nivelul idealist în 1989 – decembrie şi numai pentru câteva săptămâni. După 1989 şi până acum, în 2010, am aflat şi am învăţat multe lucruri despre „politică“ şi „politicieni“ la nivel local sau naţional. Cel mai frumos lucru de care ar putea fi „suspectaţi“ politicienii noştri ar fi că ar putea avea tangenţă cu „arta compromisului“ şi binele public.

Termenul de „compromis“ nu are legătură cu „a te compromite“, iar termenul de „artă“ duce la „simţ artistic“, la elevaţie culturală-intelectuală.

Nu văd ce „artă a compromisului“ presupune ocuparea unui post eligibil pe o listă de candidaţi la nivel local sau naţional, în schimbul unor sume de ordinul miilor sau zecilor de mii de euro daţi la partid, acolo unde „trebuie“, fără nicio legătură cu competenţele profesionale sau nivelul cultural-intelectual al candidatului – vezi, de exemplu, mulţi aleşi din Parlamentul României!

Dacă vorbim de viaţa cetăţii şi acceptăm participarea, atunci cum să stăm pe margine? Cine şi cum să facă posibilă o schimbare a cetăţii? Sigur, este mai greu pe front – mai poţi fi „rănit“ sau „ucis“ (politic). De pe margine poţi face fotografii sau „reportaje“ senzaţionale uneori. Nu?

– Uneori chiar mai rar… Ce aţi aşteptat să se întâmple până la sfârşitul mileniului şi nu s-a întâmplat?

– Nu am avut aşteptări „milenare“! Am aşteptat, am sperat, evident fără justificări solide o altă evoluţie social-politică şi economică în ţara noastră.

Am crezut că la nivel planetar sunt posibile evoluţii în care politicile globale – de mediu, economice, sociale – să aibă prioritate! Dar se pare că „planeta“ se grăbeşte într-o „veselie“ şi „inconştienţă“ greu de înţeles şi de acceptat!

Se pare că „ultimele“ cuceriri tehnico-ştiinţifice – TV prin cablu, telefonul mobil, internetul, sateliţii de comunicare au şi componente extrem de nocive pentru evoluţia omului ca individ şi a societăţii omeneşti. În plan geopolitic se configurează trei centre de putere mondială, între care se va duce, într-un viitor nu prea îndepărtat, o bătălie pentru resurse – apă, materii prime, energie, pentru supravieţuire – se pare că se confirmă previziunea lui G. Orwell din cartea lui „1984“.

– Ce aţi dori să ne aducă mileniul care de-abia a început?

– Când doreşti ceva, aştepţi şi împlinirea acestei dorinţe într-un timp rezonabil, timp limitat evident de durata vieţii noastre. Aşa că nu pot să mă hazardez şi să spun ce aş dori să ne aducă mileniul din care au trecut numai primii 10 ani!

Dacă aş putea exprima o speranţă în sensul întrebării puse, ar fi ca omenirea să-şi poată găsi o stare de „echilibru“ şi de „înţelepciune“, astfel încât prin eforturi şi măsuri la scară globală să preîntâmpine dispariţia vieţii de pe această planetă- care şi aşa are o viaţă limitată de legile implacabile ale universului din care facem parte.

– Ce le transmiteţi giurgiuvenilor de acum şi de peste timp?

– Pentru giurgiuvenii de acum, adică cei care sunt în puterea vieţii şi vor mai fi în următorii 20-30 de ani, nu pot să le transmit decât să aibă şansa unei vieţi mai bune, mai frumoase, în sens cultural şi material. Dar se ştie că acest lucru depinde numai de ei exclusiv şi de capacitatea lor de a investi în oameni – prin instrucţie şi educaţie şi de a participa activ la viaţa cetăţii prin cei mai competenţi dintre ei, prin cei care vor şti să ţină un echilibru între binele public (binele comunităţii) şi binele personal!

Giurgiu poate deveni o mică „perlă“ dintr-o salbă de „perle“ ale Dunării de la Rin până la Deltă – asta depinde de giurgiuvenii de „azi“ şi de cei de „mâine“!

Peste „timp“ este greu de transmis ceva fără suport uman! Cui să transmit? Ce va fi peste timp în această parte a ţării, a Europei sau a planetei?

Dacă va mai fi Giurgiu şi giurgiuveni, atunci acei oameni ai cetăţii să facă posibil să lase cât mai multe semne durabile ale trecerii lor prin timp, prin aceste locuri, semne prin Oameni, prin aşezăminte culturale, printr-o istorie frumoasă şi bogată în evenimente remarcabile, pentru oameni adevăraţi!

Un interviu de Gelu BREBENEL – aprilie 2010 –